Rezistența implică capacitatea de a fi durabil, trainic, a face față împotriva a ceva, a ști să te aperi împotriva unui atac, a te opune. Acum depinde la ce anume te opui. Putem privi din două unghiuri. Pe de o parte, are un sens de ”sunt puternic”, adică sunt rezistent la boli, am rezistență fizică la sport, sunt rezistent la stres, am o toleranță/rezistență mare la frustrare, ceea ce înseamnă că pot face față cu brio la tot ce ar putea să mă destabilizeze.
Nu te lași doborât, suporți bine boala, oboseala, critica, ești îngăduitor cu tine, cu ceilalți. Dacă ești asumat, e de bine. Din altă perspectivă, rezistența poate fi privită și ca punându-ți bețe în roate, ca încăpățânare, ca fiind împotriva oricărei schimbări care ar putea să te tulbure. Aparent, te fortifici, crezi că ești bine, însă nu facem decât să ne furăm propria căciulă, să ne păcălim. Eul, ca să facă față destabilizărilor psihice, apelează de multe ori la apărări, care sunt naturale (dacă nu ar exista, am fi depășiți în multe dintre situațiile de viață, nu am putea supraviețui psihic). Însă când apărările se transformă în ziduri de netrecut, acestea se numesc rezistențe puternice. Am rezistență la tot ce e nou, mi-e teamă de schimbare. Mă împotrivesc cu îndârjire. De multe ori suntem conștienți, alteori nu. Pot să fac eu față schimbării? Da, pe termen scurt mulți suntem capabili să ne schimbăm, dar ne putem oare asuma schimbarea pe termen lung? Odată ce spargem zidurile vom deveni expuși pericolelor sau ne vom elibera?
Lunea tuturor începuturilor
De obicei, ne propunem să slăbim repede, frumos și, dacă se poate, fără nici un efort. Timpul devine opresorul suprem. Când ne apucă vria de ”nimic nu mă mai încape”? La evenimente, când te arăți în lume. E cazul cel mai întâlnit. Vine revelionul, îmi pocnește rochia pe mine, blugii se încăpățânează să arate în detaliu toate pliurile de grăsime. Șoldurile se revarsă ca niște draperii de catifea. (Ce fericite erau femeile pictate de Rubens!) De luni încep! ”Trebuie să arăt superb în rochia de mireasă”, iar după ce se termină nunta îți zici: ”Gata, sunt luată, am scăpat de-o grijă! Chiar dacă mă îngraș, ma va iubi și mai plinuță!” Ce test suprem pentru bărbați! Dar, nunta-i nuntă, viața-i viață, vorba cuiva. Da, fetelor, ei ne vor iubi că doar avem și alte calități(!) și nu ne-au luat doar pentru tăliuța de albină! Însă cum trăim noi, cu propria imagine de sine, cu propria amăgire? De luni încep! Vine vacanța de vară! Ce chin, ce of, ce jale e la poarta… burții mele!… Can anybody hear me? ”Alo, ce dietă să mai țin, dragă? Auzi, da’ vreau să slăbesc repede, nu mai am timp! Câtă mai celulita am!”
”Da, dragă, vezi că există pilula de slăbit, e made in China, dar dă rezultate! Eu nu am luat-o, că mi-e teamă, am auzit că există efecte secundare, dar poate la tine funcționează! Încearcă!.” De luni încep! Și ne apucăm ca disperatele să ținem diete care mai de care. Devenim experte în Dukan, Montignac, Atkinson, aflăm minunății de genul ”mănânci până nu mai poți și slăbești” sau ”foamea te face să-ți consumi caloriile”, cum să ai un corp de balerină, diete Angelina Jolie sau Beyonce.
Însă, ce nu știm, când ne apucăm de vreuna dintre ele, este că ne vom lovi de rezistențe. Una e ce vreau eu, alta ce vrea organismul. Corpul se opune schimbării cu de-a sila. Cu toate eforturile noastre conștiente de a slăbi (ținem strict regimul, numărăm caloriile, ne cântărim zilnic, bem apă, dă-i cu lămâie, cu fructe și legume, ne ținem de nas să putem îngurgita spirulina cu miros de nămol și pește, mâncăm broccoli chiar dacă nu ne place doar pentru că ajută la slăbit). Alergăm, ne implicăm, suntem cât mai active. Dacă organismul nu a fost supus de-a lungul timpului la diverse diete, acestea, într-o primă fază, își vor face efectul. Vom slăbi ușor și cât ne propunem. Însă repetate, adică cu cicluri de îngrășare/slăbit, la un moment dat nu o să își mai facă treaba. Corpul, pentru că e deștept (deh!), știe că o să urmeze o perioadă de privațiuni. Ce să vezi? Ne punem pe cântar… nici un gram dat jos! Ne apucă panica. Ori abandonăm și ne vom impune să ocolim toate oglinzile, ori reversul, ne restricționăm și mai tare.
Am auzit de multe ori expresia că ”mă îngraș și dacă beau apă!”. Da, draga mea, pentru că organismul e disperat să fie supus dintr-odată tuturor presiunilor! L-ai obișnuit cu cartofi prăjiți, cu hamburgeri, merdenele și a venit lunea tuturor începuturilor să-i dai tu apă la greu și multe verzituri! ”Ce vrea fata/femeia/doamna/tanti asta de la mine?”, își zice corpul. Și începe lupta pentru putere! Cine cu cine se luptă? Noi cu noi înșine! În colțurile ringului intern stau: eul, conștient de faptul că vrea să aibă mai puține kilograme, care se crede puternic, bine pregătit, știe el mai bine ce are de făcut, și inconștientul, care are alte legi de funcționare. Acesta provoacă eul cu insinuarea că nu e stăpân în propria lui casă, îi râde în față cu ”Ce crezi, mă, că ești omnipotent și omniscient? Eu reprezint morile tale de vânt, hahaha!” și se amuză pe seama aroganței acestuia că poate avea totul sub control. Eul, atotputernic, nu aude, nu vede! Un dialog al surzilor în noi. Cu cât te încăpățânezi, cu atât se încăpățânează și organismul! Suntem în plin blocaj.
Pur și simplu ești depășit. Se știe că atunci când vrei ceva cu tot dinadinsul, dar scrâșnești din dinți, în sensul că ți-e inconfortabil efortul pe care îl vei depune, te apucă lehamitea sau disperarea. Cu cât ordoni corpului punând mari presiuni pe el ca să slăbească, cu atât acesta se ”va răzbuna” și te vei îngrășa. Instinctul e unul de supraviețuire. Vreau să mănânc, tu îmi dai din ce în ce mai rar și mai puțin, atunci, uite, eu îmi fac depozite, na! Sau, dacă reușești totuși să slăbești până ți-ai atins scopul, arăți bine în sfârșit, de ce nu ai începe să guști din alimentele interzise în diete? Azi un pic, mâine alt pic, și pic cu pic se face oceanul! Nu numai că te îngrași la loc, dar depășești și kilogramele pe care le aveai înainte de a te supune chinurilor. Yeii, acesta e yo-yo! Fluctuații în greutate. Suntem în repetiție. O luăm ca Sisif de la capăt. Același și același comportament.
Psihanaliza spune că suntem blocați/fixați în stadiul oral al dezvoltării noastre psihice. Încă din perioada de bebeluș, mama, atentă la nevoile copilului, îi furnizează hrana de care el are nevoie. Acest lucru se asociază cu creșterea stimei de sine dobândită odată cu atenția pe care o are mama asupra copilului. Dacă mama amână cererea pentru a-i satisface nevoile, adică îl supune pe copil unei așteptări îndelungate, acesta este supus unei presiuni frustrante căreia trebuie să-i facă față. Până în momentul satisfacerii nevoii, copilul se ”simte” neiubit (devalorizat), iar acest lucru se asociază cu stima scăzută de sine. De aici și ciclul în care frustrările anterioare vin la suprafață cu putere și, ca să ”ne reparăm”, ne gratificăm mâncând peste măsură din nou. Schimbările bruște de la gratificări în exces la frustrări în exces dau fixațiile în acest stadiu. Paradoxul disperării!
Rezistență, pace și cadență
Ca să poți face față forțelor inconștiente, drive-urilor interne care ”îți dictează” cum să trăiești, trebuie să faci pace cu tine însuți. Dacă vrei să ți se îndeplinească tot ce ți-ai propus, starea ar trebui să fie cam așa: începi să îți propui schimbarea, dar, în loc de scrâșnirea de dinți, de înverșunare, trebuie să ai o atitudine de calm, de asumare, de detașare, de răbdare. E cazul să îți acorzi timp, e cazul să nu te mai cântărești zilnic și nici să-ți mai numeri caloriile. Iubește-te în orice stadiu al tău, iartă-te că nu arăți precum Claudia Schiffer în tinerețe. Încet se va duce blocajul, iar calmul va funcționa în așa fel încât să nu mai impacientezi organismul. Se va lăsa condus de tine, ”lasă, măi, că știe ce face cu corpul!”. Un bun luptător este acela care este calm, nu disperat că vrea să câștige cu orice preț. Dar știe cum să o facă. E atent la detalii, nu se duce să-și încaseze pumni direct în față, ci evaluează mai întâi toate posibilitățile. Este, ca să zicem așa, cu doi pași în spate, e detașat, așteaptă să vadă tot ce poate să facă adversarul, îi prevede loviturile. După ce a luat în calcul toate posibilitățile de câștig, toate slăbiciunile oponentului, știe unde să lovească, știe ce îl va doborî pe celălalt. Și e complicat când celălalt ești chiar tu. E ”Fight Club-ul” fiecăruia dintre noi.
Monica Micleușanu este consilier nutriționist și masterand în Psihanaliză
