Confortul și autosuficiența sunt cele mai mari piedici în demersul către armonizarea fizică și psihică.
Mă tot documentez, în ultimii ani, despre subiecte precum viața cât mai senină și cât mai lungă posibil. Și nu, nu a venit din neant această dorință de a mă informa și acumula cunoștințe. În urma unor probleme de sănătate, nu neapărat grave, ci cât să îmi atragă atenția că e nevoie de o schimbare pentru a mă vindeca, am început, evident, să caut tot soiul de articole pe net despre afecțiunea respectivă. Cu pași mărunți, am intrat timid în marele și ultradiscutatul domeniu care ține de nutriție. Și pentru că informațiile erau contradictorii, mi-am cumpărat cărți și pentru că tot nu mă lămuream, am ales să fac cursuri de nutriție.
Ok, și m-am tot concentrat pe corp. Mi-am luat angajamentul (față de mine însămi!) să-mi schimb întrutotul obiceiurile alimentare, am început să fac distincția între termeni ca vegetarian, vegan, raw vegan, să mă hidratez cum trebuie, cât trebuie, să merg la sală, nu pilates că-i prea ușor, kangoo jump direct, mers pe jos, program de somn, program de mese, ce mai, eram tare mulțumită de mine. Am mâncat doar în combinațiile corecte, eco, bio, organic, fără toxine, fără aditivi, fără zahăr, fără colesterol, nu unt normal, ci clarificat, am băut numai apă de izvor. A fost minunat, până la un moment dat când, paradoxal, chiar dacă mă simțeam mai bine, arătam mai bine, ten curat, frumos, corp mai ferm, am clacat. Brusc m-am trezit încorsetată. Erau prea multe reguli, constrângeri, presiuni, pofte de care să țin cont și să le fac față. Mi-am dat seama că am cerut prea mult de la mine dintr-o dată și că vechiurile obiceiuri amprentate în memoria corpului meu răbufneau și veneau la suprafață cu forțe incredibile care mă destabilizau. Mă întrebam: ce e cu mine, unde greșesc? Apoi, am avut acel ”aha!”.
Mi-am dat seama că o schimbare profundă nu poate ține doar de corp (de soma), ci și de psihic. Și am început să iau în calcul și psihicul. Cărți și cursuri de psihologie.
Să mă întorc la viața lungă. Când mă gândesc la acest subiect am în vedere nu cantitatea calculată în număr de ani, ci la calitatea vieții. Mă tot uit la bătrânii de peste 80, 90 chiar 100 de ani care au o vivacitate impresionantă. Acești oameni sunt perfect lucizi, sunt activi, optimiști, grădinăresc, se plimbă, călătoresc, știu să folosească computerul. Și atunci mă întreb ce viață au trăit ei? Cum fac ei lucrurile astea? De unde au atâta energie? Sunt convinsă că au avut parte și de bune și de rele, pentru că sunt evenimente inerente, însă ce cred eu că-i diferențiază pe unii de ceilalți este raportarea la evenimentele negative. Unii nu se lasă copleșiți de ele și își găsesc motivația de a merge mai departe, iar alții se demoralizează ajungând într-o buclă lipsită de sens.
Longevitatea, aspectul exterior e adevărat că țin și de înzestrarea genetică a fiecărui om în parte. Dar care e procentul acestor influențe? Cercetările din domeniul geneticii arată din ce în ce mai clar că noi avem posibilitatea să schimbăm tiparul de funcționare (”traiectoria predestinării” genetice) ajutându-ne de gândurile noastre. Adică putem alege cât mai conștient calea pe care să o urmăm. Alegem să ne gândim des la boli? Ne vom stresa cu gândul la ele și vom sfârși prin a ne îmbolnăvi. Cum să fac să scap de stres? Îți pui această întrebare de nu știu câte ori pe zi fără să acționezi în vreun fel și, pac!, apare stresul că nu poți scăpa de stres! Sau, alegem să ne schimbăm atunci când nu ne place de noi, să avem răbdare cu noi, să ne iubim așa cum suntem, să nu ne judecăm prea aspru? Cu alte cuvinte, alegem să dăm sens vieții sau alegem să ne plângem de milă?
„Sunt mai puternică decât toţi“
Un exemplu, care îmi vine în minte, este o bătrânică, de peste 85 de ani, rotofeie, roșie în obraji, care spunea că nu a văzut doctori în viața ei, pentru că nu a avut niciodată nevoie de ei. La ea am stat în gazdă într-un weekend de iarnă la Predeal. Această femeie avea un program strict, își făcea rugăciunile în timpul nopții din 2 în 2 ore, se trezea dimineața la 6, apoi trebăluia toată ziua prin casă, prin curte, tăia lemne, curăța curtea de zăpada proaspăt așternută și nu oricum ci cântând, făcea mâncare, prăjituri, citea, apoi la ora 8 seara se pregătea de culcare. Nu tu televizor, nu tu crimele de la ora 5. În schimb, aer curat, mișcare, bună dispoziție. Un alt exemplu, la polul opus, dar la care am găsit ceva în comun. Este mama unei prietene de ale mele care are aceeași vârstă cu bătrânica de mai sus. În schimb, ea nu este activă fizic pentru că a suferit o fractură de șold și de 6 ani este imobilizată la pat. Ea obișnuia să spună când încă era în puteri: ”Las’ ca o să vă îngrop eu pe toți!”, cu alte cuvinte sunt mai puternică decât toți. Iar această atitudine se vede și acum în prezent, în ciuda faptului că nu poate să meargă. Ce înseamnă asta de fapt? Forța pe care o are, drive-ul intern de a-și propune să depășească orice eveniment negativ fără a se lăsa doborâtă. Este o mână de om, e slabă și de abia se vede printre cearșafurile de pe pat, dar vocea ei, un pic răgușită este penetrantă. Ce are în comun cu bunicuța de mai sus? De câte ori mă duc în vizită, o aud și pe ea cântând tot soiul de doine, recită, vorbește, râde, e vie! Nici ea nu pare a fi victimă.
Sunt exemple care implică două extreme în a-și trăi senectutea și nu judec și nici nu susțin pe careva dintre ele. Doar observ similarități în condiții diferite de viață. Ce pot învăța de la ele? Amândouă îmi par luptătoare, supraviețuitoare, sunt din categoria oamenilor care știu să-și prețuiască clipa, cu o capacitate incredibilă de a se adapta oricăror condiții, de multe ori neprielnice.
Da, mă bucur pentru faptul că în ultimele decenii media de viață a crescut. Acest lucru se datorează pe de o parte cercetărilor științifice din medicină, neuroștiință, fizică, biologie, genetică, psihologie, iar pe de altă parte, (re)deschiderii pe care o au oamenii asupra naturii, sistemelor alternative/complementare de tratament, terapii naturiste combinate cu tehnici spirituale (că e vorba de credința în Dumnezeu prin rugăciuni, ori tehnici ”importate” de la alte religii, budiste, taoiste, practicarea zazen, meditațiilor transcedentale etc.).
Corpul nostru ne transmite semnale
Odată cu apariția internetului s-au deschis oportunități multiple de a te informa. Însă cum decelăm informațiile? Cum le putem folosi în beneficiul nostru? Când este vorba despre stări de rău minore care nu ne pun în pericol viața, zgârieturi, răceli care trec cu ceaiuri de lămâie, o durere de cap, o stare de tristețe din cauza unei ploi de toamnă… hmmm, treacă meargă te poți lecui prin casă.
Dar atunci când simptomele persistă, când vezi ca ”tratamentul” nu dă roade e cazul să acționăm. Corpul nostru ne transmite semnale, așa că e bine să le ascultăm. Vindecarea după ureche nu este o alegere. Sunt mulți oameni care preferă să nu consulte un specialist pentru că știu ei mai bine ce e de făcut. Se iau după gura lumii intrând pe forumuri, pe site-uri pline de sfaturi, bloguri cu 5 pași spre vindecare, 7 trepte de urmat, fără să mai țină cont că ei sunt diferiți de ceilalți și că, dacă pentru unii funcționează cine știe leac, pentru alții acel leac le poate dăuna. De aceea, când îți dai seama că nu te poți ajuta singur, soluția cea mai potrivită este de a apela la specialiști, care s-au pregătit ani de zile într-un anumit domeniu, care au experiență în lucrul cu oamenii și care pot vedea ”obiectiv” ceea ce pe tine, la un moment dat, te poate depăși.
Există o ”înțelepciune” a corpului care cuprinde o multitudine de facultăți prin care recunoaște, comunică și efectiv răspunde. Depinde foarte mult de capacitatea mentală a fiecăruia dintre noi de a decodifica semnalele pe care ni le transmite.
Somatizarea este limbajul pe care îl transmite corpul atunci când suntem incapabili să ne exprimăm emoțiile, atunci când conflictele nu sunt exteriorizate, ci au loc la nivel intern, inconștient. Presiunea pe care o punem pe noi iese la suprafață prin accidentări, dureri de tot felul, corpul strigă după ajutor, e ca o ultimă formă de semnalizare, pe de o parte pentru tine, pe de alta, pentru cei din jurul tău. Ce începe să se întâmple în exteriorul tău? Apar beneficiile secundare ale bolii: avem parte de ajutor, de mângâiere, de îngrijiri. ”Uite ce bolnavă sunt!”, îi spui partenerului/prietenilor/colegilor.
Dacă până atunci lumea părea indiferentă în ceea ce te privește, brusc exiști pentru ei. În dorința mai mult sau mai puțin conștientă de a capta atenția celor din jur, ne ”producem rău” pentru a ne putea fi mai bine. E un paradox. Și pentru că așa capeți atenție, vei repeta inconștient, iar și iar aceste scenarii. Vei beneficia, pe de o parte, de sprijin emoțional ”Hai că o să treacă! Sunt aici cu tine!”, vei avea parte de afecțiune, compasiune, consolare, iar pe de altă parte de sprijin instrumental: ți se vor face cumpărăturile, soacra va veni să îți gătească, prietena cea mai bună să-ți ude florile, soțul să dea cu aspiratorul, colega de la serviciu să-ți facă treaba pentru că tu, evident, ai liber. Însă pentru o teză există întotdeauna o antiteză. Așa cum ne putem sabota pe noi înșine, agravând starea de boală prin manifestări din ce în ce mai agresive, există și reversul: ne putem iubi. Nu e deloc simplu să te trezești într-o dimineață și să spui ”Sunt fericit, viața e frumoasă, mă iubesc și vă iubesc!” Pentru unii ar putea părea strident. Această abordare necesită convingere și perseverență ca să aibă efect. Dacă devii conștient că ai probleme și îți dai seama că stă în puterea ta să te schimbi, creierul îți vine în ajutor: el are capacitatea, datorită neuronilor, de a crea noi conexiuni atunci când schimbi tiparele de gândire. Acest fenomen se numește neuroplasticitate. Orice învățare nouă implică crearea de noi conexiuni.
Dacă nu ne lăsăm cuprinși în inerția modului de gândire pragmatic și de clișeele comportamentale acumulate de-a lungul vremii, atunci într-adevăr există loc de schimbare. În acest sens, intuiția, dorința de schimbare și deschiderea către nou joacă roluri fundamentale în a modifica perspectiva asupra vieții iar sloganul de căpătâi ar trebui să fie ”Trăiește precum predici!”. Confortul și autosufieciența sunt cele mai mari piedici în demersul către armonizarea fizică și psihică. Așadar, pe lângă o nutriție și hidratare corecte, activitate fizică și un somn bun mai trebuie să și zâmbim, să ne amuzăm, să râdem, să comunicăm cu cei din jurul nostru fără teama de a ne exprima emoțiile fie ele pozitive, fie negative, putem avea șansa de a trăi calitativ cât mai mult posibil. Și, până la urmă, cine nu vrea acest lucru?
