Plictiseala e pentru mine un atribut al copilăriei și al adolescenței.
Îmi dau seama că au trecut mulți ani de atunci prin simpla împiedicare a limbii când încerc acum să rostesc acest cuvânt. Viața mea de adult execută atâtea oscilații între bucurii nebune, tristeți metafizice și căutări perpetue a căii de mijloc, încât îmi este imposibil să mă ia cu plictis. Bașca alte evenimente din exterior care au darul ăsta glumeț de a da cu tine în groapă sau în sori, după caz.
Toată ziua predic și îmi predic despre atotizbăvitoarea cale de mijloc. Echilibrul ca stare de grație, ca Mecca, ca punct final. Numai această căutare permanentă este suficientă pentru stârpirea plictiselii. Însă dacă mă comut acum pe stop și mă introduc la analiză, recunosc că nu pot să mă laud cu prea multe zile consecutive de toate sunt la locul lor, nici prea ăis, nici prea cea. Poate ar trebui să mă răzgândesc, să mă resetez și să fixez un alt scop: vânarea extremelor. Prin eșec perpetuu, cine știe, poate o să zac în echilibru, fără să vreau. Adevărul este că, în zilele alea puține de călduț cu un pic de briză, sunt extrem de neinteresantă. Mă uit în oglindă și zâmbesc reflex unei fețe care nu prea îmi spune nimic. Oamenilor din jur nu prea am a le povesti nimic. Doar nu voi atașa cuvinte activităților mele banale de peste zi, cine ar vrea să afle despre dușul meu zilnic, pregătirea ceaiului sau alte unduiri ale firescului? În zilele acelea, nici foaia goală a wordului nu are rost să o trec prin fața ochilor. Ar sta acolo vreo câteva clipe și nu mi-ar servi decât pe post de oglindă… citește mia mult pe www.like.noinu.ro
