Recunosc, textul este scris în vâltoarea emoțiilor de după schimbarea prefixului.
Data viitoare când va trebui să completez un formular de sondaj voi bifa căsuța cu 30 plus. 30 este cifra aia de la care aștepți, după spusele altora, un atac de panică. Nu l-am făcut din simplu motiv că l-am avut la 27 de ani.
Cum se simte la mine? Cred că la fel ca un certificat de căsătorie. Nu schimbă cu nimic situația dar te face mai conștient de ea. Recunosc că am început să îmi urmăresc prietenii și cunoștințele trecute de prag, pentru a le observa prioritățile. Nu prea mă ajută pentru că sunt multe, diverse și diametral opuse.
Nu cred că este o vârstă fatidică, nu cred că e jumătatea vieții, nu cred că s-a terminat copilăria. Doar că eu am început să am așteptări de la mine și de la oamenii din jurul meu. Altele decât cele avute până acum. Din alea serioase. Am început să fac planuri de viitor, să le pun pe hârtie, am început să prioritizez și să îmi doresc alte lucruri, am început să am rezoluții și pentru prima dată chiar să lucrez la ele. Am început să nu mai fac diverse lucruri (inutile și de umplutură) care nu mă împlinesc. Am început să mă rog să nu mai sune telefonul sâmbătă seara, am schimbat noțiunea de quality time, am tăiat de pe listă oameni de la care nu am nimic de învățat, am început să cer mai mult de la mine și de la cei din jur, am început să văd multe lucruri cu alți ochi.
30-ul meu este la fel de zâmbăreț,vesel, fericit, cu urechi de ren de Crăciun și pulovere roz, cu cărti de povești pe lângă cărțile de specialitate, cu desene animate pe lângă filmele psihologice citeșe mai mul pe www.like.noinu.ro
