Ne pregătim de Revelion şi, odată cu dilema legată de opţiunile vestimentare şi accesorii, fiecare încearcă să-şi retuşeze micile imperfecţiuni pentru a arăta cât mai bine la trecerea dintre ani. Albastrul, maroul, griul, purpuriul şi muştarul sunt considerate de specialişti culori specifice iernii şi fac senzaţie în ţinuta de la petrecere. Dar întrebarea din oglindă persistă: sunt sau nu suficient de frumoasă? Fiecare ţară are propriile ei norme privind frumuseţea feminină şi, bineînţeles, propriile ei trucuri pentru a o scoate în evidenţă. Ce înseamnă însă din punct de vedere psihologic acest concept şi cum ne afectează stima de sine şi mai ales relaţiile cu ceilalţi? Câteva răspunsuri le oferă cititorilor România Liberă medicul psihiatru Gabriel Diaconu.
Ce înseamnă frumuseţea în ziua de astăzi?
Gabriel Diaconu: La nivel bazal vorbim de estetic şi vorbim de ceea ce se poate calcula universal ca fiind o constantă a frumuseţii omului: vorbim de planuri de simetrie, de proporţionalitate şi de armonie. Dincolo de arhitectura frumuseţii omului şi nu numai, în viaţa de zi cu zi oamenii sunt teribili de subiectivi, astfel încât nu pot sa-mi imaginez că există un prototip de frumuseţe. Mai degrabă, există anumite dominante de frumuseţe socială, şi atunci uitându-te la ele vei vedea că într-o bună măsură stă foarte, foarte aproape de caricatură în mod ironic, pentru că, de-a lungul timpului, proporţiile, aşa cum şi le imaginează societăţile şi culturile, pot să oscileze foarte mult. Spre exemplu, un bust generos acum 100 de ani ar fi fost considerat disgraţios, acum vreo 30 de ani era considerat cumva un etalon, iar în anii ’90 lucrurile au început să se schimbe şi iată că în ultimii 4-5 ani se revine la o atitudine la acea parte a anatomiei feminine un pic mai sobră. La fel de bine când vorbeşti de sprâncene, buze sau ochi, lucrurile au oscilat foarte mult de-a lungul timpului.
Şi cum s-ar traduce conceptual “prototipul frumuseţii”, într-o societate de consum, dominată de kitsch şi valori materiale?
Gabriel Diaconu: În fapt, în felul în care ne uităm la “statuia”, la arhietipul femeii şi arhietipul frumuseţii feminine în societate suntem din ce în ce mai puţin preocupaţi de abstract şi din ce în ce mai mult mânaţi spre concret. Deci, femeia, în mod ironic şi paradoxal, într-o vreme în care suntem post-mişcare feministă, rămâne obiectualizată ca posesoare a unui corp şi mai puţin a unei minţi. Or, în raport cu chestiunea aceasta, profilul sau prototipul de frumuseţe este secundar când vorbeşti de orice fiinţă umană frumuseţii prototipale a minţii umane. Anume, mintea de femeie este în cele din urmă sensibil mai relevantă ca frumuseţe decât trupul, aşa cum este el văzut din afară.
Frumuseţea fizică e trecătoare, spune o maximă celebră. Cum rămâne cu cea interioară, e la fel de perisabilă?
Gabriel Diaconu: Din păcate, societăţile şi culturile nu proiectează în imaginaţia lor colectivă mintea frumoasă de femeie şi atunci ceea ce vezi pe stradă nu sunt femei cu minţi frumoase, ci femei cu figuri sau cu trupuri frumoase, care sunt în cele din urmă şi vulnerabile, pentru că sunt “sculpturi” ale pasiunii colective, a unei lumi în continuare populată de bărbaţi, cumva patriciană. Şi atunci, poate că nu există decât o concluzie melancolică la această chestiune: n-am ajuns încă atât de mult în umanitate încât să ne raportăm la frumuseţe ca fiind un agregat mintal, cât mai degrabă vizual şi raportat la câteva repere extrem de brute, animalice pe corpul uman, la care ne uităm de fapt, în admiraţia noastră pentru frumos, ca să ne scădem propria noastră anxietate de grup.
Şi totuşi, percepţiile masculine în ultimii ani s-au mai schimbat, în sensul că nu mai pun atât de mult accentul pe imaginile acestea perfecte, ”fotoshopate” de multe ori, ale femeii, ci mai ales caută o parteneră puternică mental, cu care să aibă un dialog constant.
Gabriel Diaconu: Da, dar în continuare inegală, pentru că femeia continuă să fie persecutată social prin faptul că este segregată financiar, este plătită mai prost, are dificultăţi mai mari pe piaţa forţei de muncă. Este o chestiune care ar trebui să-i preocupe pe oamenii care gândesc şi pe oamenii care vorbesc despre ceea ce gândesc, anume că în felul în care noi idealizăm, pe de-o parte, frumuseţea feminină şi, pe de altă parte, o supunem şi unui gen de aparthaid cultural – prin aceea că ne aşteptăm la mai puţine fapte de vitejie ale femeilor pe terenul intelectului, pe terenul performanţei în anumite profesii vizavi de care femeile sunt discriminate – şi în mod reciproc. Cân vorbim de lucruri de genul acesta, nu este ca şi cum bărbaţii ar deţine o formă de supremaţie – sunt zone în care şi bărbaţii sunt dicriminaţi sau au acces mai îngreunat – dar ca o dominantă globală, femeia şi în 2015 trăieşte încă în siajul cultural al unei lumi masculine, care pe de-o parte o iubeşte, pe de altă parte o doreşte cumva dizabilitată social, prin aceea că unele porţi i se vor închide prin simplul fapt că frumuseţea în cele din urmă estetic are calitatea de a fi observabilă, dar pe undeva puţin utilă, sau fără o funcţie concretă alta decât a reflecta plăcerea privitorului înapoi către cel care se uită.
Citeşte şi: Sex-simbolurile din 2015 – topul revistei Rolling Stone
