Când fiica mea, care acum are 16 ani, era mai mică și o dureau oasele, primea în mod repetat răspunsuri de la medicul de familie și de la medicul de la școală de tipul „te dor picioarele, pentru că oasele cresc”.
Când era mică îi trecea durerea prin magia pupatului de către mama, apoi durerea se calma prin masajul picioarelor în atingerea caldă și binevoitoare a mamei. Dar, a venit momentul când pupăturile și atingerile mamei au început să fie respinse. Nu mult i-a luat apoi să concluzioneze: „am înțeles! creșterea e dureroasă”. Insight-ul ei prețios a făcut durerera să fie suportabilă și, încetul cu încetul, să se bucure de durerea oaselor ca mărturia ei valoroasă că a mai crescut puțin. Înțelegerea ei s-a așezat în mine ca una dintre cele mai bune interpretări care mi-au pus în cuvinte exact ceea ce am simțit și eu în copilăria și adolescența mea, în perioada de creștere din anii de tinerețe și în calitatea mea actuală de părinte de adolescentă.
De fiecare dată când copilul crește, fiecare etapă pe care o depășește și o cucerește cu bucurie, părintele trebuie să crească și el. Creșterea este dureroasă pentru copil, dar mai dureroasă pentru părinte. Copilul, în mod natural, crește cu bucurie și, iată, când îl doare și când durerea e legată de creștere, atunci îl bucură. Copilul trăiește cu perspectiva „când voi mare, voi …”, părintele cu perspectiva „nu mai e copilul meu pe care îl țineam în brațe cu puțin timp în urmă”. Creșterea e mai dureroasă pentru părinte, pentru că pe el îl doare în primul rând descoperirea că nu mai este atât de important și atât de util pentru copil, așa cum era cu puțin timp în urmă. Copilul suferă o bucurie, părintele însă suferă o pierdere.. citește mai mult pe like.noinu.ro
