Pe vremuri erau epistolele. După un timp li s-au adăugat convorbirile telefonice.
Acum ceva zeci de ani, procesul a fost înlesnit de email. În trecutul apropiat am fost binecuvântați cu chat si apoi cu Facebook. Viitorul interacțiunii umane mă sperie uneori. Fiecare în cușca lui confortabilă, lansând mesaje prin spațiu către persoanele cu care se află în relații.
A nu se înțelege de aici că sufăr de sindromul „generația mea este cea mai tare”. Poate cad uneori în acest puț, dar iată-mă în online, savurând o dezbatere virtuală care altfel nu ar fi avut loc. Cred cu tărie că merită folosită orice bucată de tehnologie, orice inteligență artificială care ajută să umplem spațiul dintre noi cu mesaje ce altfel ar fi fost extrem de greu de auzit. Ce mă sperie însă este alegerea oamenilor de a înlocui tradiționala întâlnire cu chatuiala. Direcția în care evoluează lucrurile este cea care îmi dă frisoane.
Există momente în care virtualul poate ajuta să deblocăm relația cu persoana iubită. Uneori, în scris, devenim mai abili în a formula simțăminte greu de rostit coerent față în față. Metoda aceasta a fost folosită cu succes de când s-a inventat hârtia și instrumentele de scris. Că acum putem utiliza tastele laptopului și butonul Send, nu face decât să faciliteze comunicarea. Însă, a alege să transmiți tot ce e mai dificil de transmis prin scris, denotă pierderea unei abilități vitale, cea de a povesti în tihnă, ochi în ochi, mână în mână, emoție lângă emoție. Mă gândesc că frica de reacția celuilalt stă la baza unui astfel de comportament. Mai mult chiar, frica de reacția noastră la reacția celuilalt inhibă darul acesta ancestral de a exprima prin vorbă gânduri și sentimente.
Prietenia s-a mutat și ea pe planeta „tu în globul tău, eu în globul meu, unul lângă altul e riscant și nu așa confortabil”. Mie îmi place ziua, ție îți place seara. Mie îmi place în restaurant, ție îți place în parc. Iar dacă mă plictisesc, nu e oare mai facil să închid conversația virtuală cu o mică minciună nevinovată decât să mă apuce curajul de a fi judecat plecând de la locul faptei? Sau dacă discuția intră într-o zonă conflictuală, nu e oare extrem de ușor să plecăm subtil din conversație decât să ne chinuim mintea și sufletul în a asculta și a înțelege părerea interlocutorului? Serviciul e stresant, traficul e îngrozitor, nu mai avem nevoie și de discuții filozofice în contradictoriu cu prietenii.
A explora viața alături de prieteni pare un fapt ușor perimat. Până ne sincronizăm programul și dispoziția, mai bine urcăm pe munți cu un club de alpinism că acolo ne putem pierde printre ceilalți, rămânând anonimi, lăsând viața noastră acasă, acolo unde îi e locul. Sau putem alege să vedem ce ne mai oferă viața alături de colegii de birou cu care putem lesne să rămânem în hlizeli de suprafață, practicând fuga de noi înșine care pare să placă tot mai mult în ultima vreme.
Iar viața pe Facebook e cea mai grozavă invenție a ultimilor ani. Acolo suntem toți mai frumoși decât suntem în realitate, mai fericiți și mai grozavi. Pe Facebook vezi numai familii fericite, numai copii zâmbitori, numai oameni de succes, numai fapte caritabile. Întunericul din noi și eșecurile rămân în obscuritatea caselor noastre. Temerile noastre, răutatea noastră, suferințele de tot felul, nu populează ecranul de Facebook. Cine mai vrea să citească de așa ceva, nu e destulă mizerie prin locuri ca Ucraina, Siria sau Irak?
După cum spuneam, ceea ce mă îngrijorează este direcția în care ne ducem. E firesc să îți dorești momente de retragere, acasă, pe plajă, în pădure. Momente cu tine însuți în care să meditezi, să te reculegi, să te liniștești, să cauți răspunsuri. E normal și vital în același timp. Însă dependența bolnăvicioasă de cubul tău, în care fie ești doar tu, fie ești tu cu familia ta, îmi sună a planetă populată de oameni însingurați. Oameni bolnavi de ei înșiși, oameni care și-au pierdut esența, oameni care mai pot exista doar în zona lor de confort. Pentru că a ieși înspre lume cu tot ceea ce ești tu, bine și rău, frumos și urât, e o aventură pe care nu ne-o mai dorim. Interacțiunile reale cu ceilalți sunt obositoare, ne încearcă în punctele noastre nevralgice, în puterea de a asculta cu scopul de a înțelege și nu de a judeca, în abilitatea de a empatiza cu starea celuilalt și de a-i oferi un zâmbet cald, în teama de a fi nevoit să fii sincer, să te expui cu părțile tale mai puțin plăcute, cele pe care nu mai știi cum să faci să le dosești prin ferestre de chat și postări mincinoase pe facebook. Acasă, în cubul tău, cu cărțile pe care le citești, cu filmele pe care le vezi, cu jurnalul în care scrii despre tine și viața ta, cu rutina ta de care ești un pic cam dependent, cu principiile tale de viață pe care nu trebuie să le explici nimănui, acasă pare că viața ta e sub control. Dacă ieși cu totul din cub, nu-i așa că există riscul să te îndoiești de tine însuți și de realizările tale? Mai bine o viață trăită în cub, ca un fel de uter, în care totul e sigur și cald.
