În perioada interbelică, populaţia Constanţei descoperea radioul. Noua invenţie aducea acasă muzica şi vocile de peste mări şi ţări. Până la începerea postului de la Bucureşti, proprietarii de aparate de radio de la malul mării ascultau posturile din vecinătate, mai ales cel de la Constantinopol
Audiţii pe stradă
Despre efectul acestor audiţii ne putem face o impresie citind articolul scris de Ştefan Furtună în primăvara anului 1927: „E ora 5 seara. Postul radiofonic din strada Petru Rareş oferă publicului o audiţie gratuită. Prin hautparleurul instalat în stradă, curioşii ascultă şi gustă cu nesaţ languroasa muzică orientală a orchestrei şi mai orientale a postului radiofonic Istanbul… Bineînţeles că într-un oraş la marginea Orientului muzica aceasta atrage pe toţi fabricanţii de cafea pisată, pe toţi vânzătorii de mărgele şi ciubuce, pe toţi refugiaţii şi orientalii noştri localnici, care însă nu au schimbat încă cultura Orientului pentru cea a Occidentului. Zilnic la aceeaşi oră îşi dau rendez-vous, sub maşina vorbitoare, toţi turcii şi armenii fără treabă şi turcoaicele până acum invizibile. Fesurile roşii, atât de condamnate în Turcia lui Kemal, se răsfaţă în libertate pe capetele tinerei generaţiuni a turcilor constănţeni, care fără fesuri -s-ar pierde în mulţime şi n-ar mai prezenta aspectul exotic al urbei lui Ovidiu”. În timp ce mulţimea de gură-cască asculta ce se cânta la Istanbul, strada Petru Rareş se umplea de negustori ambulanţi care vindeau îngheţată, seminţe sau covrigi proaspeţi.
Conform cifrelor oficiale, în România anului 1926 erau circa 2.000 de aparate de radio, iar prima emisiune de radio a Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România a avut loc în luna noiembrie a anului 1928.
Sesizări la radio
Ca la orice început, lucrurile nu au mers tocmai bine, astfel că emisiunile nu puteau fi recepţio-nate în condiţii normale întotdeauna şi mai ales oriunde. Aşa se face că în 1930 putem citi la rubrica intitulată „Cutia cu scrisori”, în cotidianul „Dacia”, plângerea unui radioascultător deranjat în audiţia normală a postului românesc de radio. „Azi avem şi noi o staţie de radiodifuziune la Bucureşti, iar amatorii de la Constanţa sunt jenaţi în recepţiunile lor de aşa-zişii paraziţi industriali. Când ţi-e lumea mai dragă, în timpul unei conferinţe sau în timpul unei audiţii muzicale, se suprapune postul de TFF al DPM, adică Postul de Telegrafie fără Fir al Direcţiei Porturilor Maritime… Într-una din duminicile trecute se difuza un concert de la Ateneu. Concomitent cu muzica, începe şi domnul de la staţia TFF să suprapuie telegrame de mare urgenţă, aşa că orişice recepţie a fost imposibilă.” Programul de radio se difuza prin ziarele centrale. Acesta cuprindea nu numai emisiunile postului de la Bucureşti, dar şi de cele din mai multe oraşe europene, precum Neapole, Berna sau Hamburg.
Sursă principală de informaţie şi divertisment
„Despre importanţa radioului aveau să-şi dea seama politicienii care începeau să-şi exprime ideile pe calea undelor, ajungând astfel în casele şi sufletele celor pe care nu îi văzuseră vreodată. Dar şi Administraţia a tras foloase de pe urma inventării radioului, teleconferinţele cu prefecţii fiind ascultate de personalul administrativ. Treptat, radioul nu a mai fost o curiozitate şi a devenit principala sursă de informaţie şi divertisment”, precizează consilierul superior în cadrul Direcţiei Judeţene a -Arhivelor Naţionale, dr. Constantin Cheramidoglu.
