Cercetători americani afirmă că depresia apare ca urmare a hiperactivităţii cerebrale, care include un proces de saturaţie. Pierderea motivaţiei, perceperea sumbră a viitorului, închiderea în sine, dezinteres – sunt tot atâtea simptome ale depresiei care lasă de înţeles că activitatea creierului pacientului încetineşte. Nu este deloc aşa, scrie passionsante.be, citat de Mediafax.
Dacă diagnosticul bolii este relativ simplu de pus, altfel stau lucrurile cu înţelegerea mecanismelor biologice implicate în dezvoltarea ei. Întrebarea care se pune este ce se întâmplă în creierul depresivilor? Pentru a răspunde la această întrebare, o echipă de la Universitatea California din Los Angeles a aplicat o tehnologie nouă de evaluare a activităţii cerebrale la circa o sută de pacienţi cu depresie majoră. Înregistrarea undelor lor cerebrale a fost comparată cu rezultatele obţinute pe un grup de voluntari nedepresivi.
Prima constatare a studiului, publicat în revista PLoS One, a fost că în creierul pacienţilor depresivi, ca şi la ceilalţi, se creează, „în mod normal”, conexiuni neuronale în vederea adaptării la situaţia de moment, cum ar fi reglarea stării de spirit.
Diferenţa constă în faptul că, în cazul depresivilor, conexiunile persistă, în timp ce, de obicei, ele dispar când se rezolvă problema, lăsând loc altora. Altfel spus, conexiunile care ar trebui să fie temporare devin permanente, se acumulează şi împiedică creierul depresiv să reacţioneze în mod convenabil, eficient, la noii stimuli exteriori. Unele zone sunt mai „saturate” decât altele, cum ar fi cortexul prefrontal, implicat îndeosebi în reglarea stării de spirit.
Cercetătorii consideră că această „pistă neuronală” deschide căi interesante pentru stabilirea unor tratamente mai eficiente împotriva depresiei majore, prin restabilirea flexibilităţii şi a capacităţii de adaptare a creierului.
