Azi și mâine are loc la Teatrul Național din București un eveniment cultural de proporții. Akram Khan, un monstru sacru al dansului contemporan, care îmbină într-un mod unic mișcarea și spiritualitatea, prezintă în cadrul Întâlnirilor JTI spectacolul „Kaash“, una dintre cele mai răsunătoare creații ale sale.
Akram Khan însuși ca dansator și mai târziu în postura de coregraf este un amestec de inedit de fizicalitate și spiritualitate.
A început să danseze încă de mic la Londra dans tradițional indian încurajat de mama sa, originară din Bangladesh, care dorea ca fiul ei să nu se îndepărteze de moștenirea spirituală a strămoșilor. Totul a pornit deci din dorința familiei de a-și păstra identitatea în acel melting pot uriaș din capitala Marii Britanii în care se amestecă o mulțime de culturi aparținând diverselor grupuri etnice care populează marele oraș.
„În ciuda faptului că făceam numai dans tradițional indian eram ca orice puști cucerit de mișcările lui Michael Jackson. După ce am terminat liceul și am spus că vreau să studiez dansul la colegiu, familia și toată comunitatea noastră s-a impacientat. Pentru că dansul nu reprezenta pentru nimeni o carieră în lumea noastră“, a mărturisit Akram Khan.
Cu toate acestea, în ciuda împotrivirii familiei, el s-a înscris la o facultate de coregrafie unde se studia dans contemporan. „La început
n-am înțeles nimic. Eram chiar oripilat. Dansul acesta nu avea nici o legătură cu ce învățasem eu. O vreme corpul meu a devenit confuz.“ Pe măsură ce s-a împrietenit însă cu dansul contemporan a învățat să îmbine cele două stiluri reușind să-și creeze un “limbaj“ propriu în care gesturile cu valoare ritualică din dansul vechi indian sunt completate de mișcări moderne, proaspete.
Cel mai reprezentativ în acest sens este chiar spectacolul „Kaash,“ cuvânt ce în limba hindusă înseamnă „dacă“. „Am folosit acest titlu nu doar pentru că îmi place sonoritatea cuvântului în sine, ci și pentru că eu cred că noi oamenii trebuie să punem totul sub semnul întrebării, inclusiv divinitatea. Noi trebuie să avem curajul să luăm zeii la întrebări. Cu «Kaash» nu am vrut să spun o poveste ca în baletul clasic sau în dansul tradițional indian, ci una mult mai deschisă, mai complexă. Totul a pornit de la mitologia hindusă. Zeul Shiva este cel care creează, conservă și distruge. Cele trei elemente ale vieții sunt creația, conservarea și distrugerea. Atunci când distrugi ceva, în același timp, creezi altceva. Din spargerea unui bol de sticlă se creează o mulțime de fragmente mai mici, cioburile. Și dacă pe acestea le spargi din nou, creezi fragmente și mai mici. Este o repetiție: viață-moarte, moarte-viață. Din distrugere vine creația, din creație vine distrugerea. În mitologia hindusă, timpul e ciclic“, a explicat coregraful. „În «Kaash» am fost fascinat de energie, de univers, de universuri diferite în timpuri diferite. Am pornit cu dorința de a lucra cu idei mari: zeul Shiva, mitologia hindusă, fizica. Pentru că știința și mitologia pe deplin sunt legate una de cealaltă. «Kaash» este, într-un fel, o operă abstractă, narativă și totodată ambiguă. Ceea ce îmi place când e vorba de corpuri diferite, din culturi diferite, este faptul că dansul devine ambiguu. Cuvintele sunt certe, clare, dar mișcarea poate fi ambiguă, pentru ca noi să putem pune propria poveste în acele corpuri. Ceea ce înseamnă un gest pentru mine, poate însemna ceva diferit pentru altcineva“.
Ceea ce îi place cel mai mult lui Akram Khan este să spună povești cu trupul lui și al dansatorilor lui. „Când eram mic și chiar adolescent eram foarte timid. Nu reușeam să comunic ușor prin cuvinte. Dar am descoperit apoi că mă pot exprima foarte bine prin trupul meu, că el comunică ceea ce prin cuvinte eu, puștiul timid, nu putea spune.“
Vorbind cu umor despre adolescența sa plină de angoasele specifice vârstei, Akram Khan a mărturisit că: „Nu am fost niciodată un băiat frumos. Mi-aș fi dorit foarte tare să fiu ca Nureyev sau ca Barîșnikov, dar, să fim serioși, nu a fost cazul. În plus, conform tradiției indiene eram învățați să ne acoperim corpurile, nu să le expunem. Așa că eu am încercat prin dansul meu să fac ca tocmai din imperfecțiunea trupului să pot să nasc o opera de artă. Nici balerinii mei nu sunt frumoși conform canoanelor, dar corpurile lor pot spune mereu o poveste minunată“.
