În decurs de o saptămână am călătorit cinematografic între Interstellar și Mommy.
Din acest voiaj am ieșit întărindu-mi concluzia că blockbuster-urile nu sunt prietenii mei cei mai buni. Pune-mi pe ecran o poveste de viață, reală, cu emoții și niscaiva mesaje, și m-ai dat gata. Lipește-mi creierii de ecran cu vreun SF alambicat, ține-mi fundul pe scaun vreo 3 ore, și gata, m-ai indispus.
Plină de entuziasmul celor care au văzut filmul înaintea mea, oameni diverși a căror părere o respect, mi-am cumpărat bilet la extrem de sus cotatul Interstellar. Am intrat în sală ca o gogoașă pufoasă și am plecat de acolo ca un langoș. Cu o senzație similară am rămas și după celălalt film al regizorului și scenaristului Christopher Nolan, Inception. În primul rând, Interstellar durează prea mult. Îmi plac foarte mult filmele în care regizorul îți oferă posibilitatea să respiri, să rumegi scenele, să le interiorizezi. Nu a fost cazul acum. În loc de răgaz artistic, am simțit plictis. În al doilea rând, m-am așteptat să văd un Matthew McConaughey impresionant până la lacrimi ca cel din Dallas Buyers Club. În schimb, m-am holbat 3 ore la un McConaughey excesiv de plângăcios, precum un personaj din telenovele. M-am simțit un pic trădată, de pe ecran mi se furau toate lacrimile pe care emoțiile cu pricina ar fi putut să mi le producă. În al treilea rând, filmul a abuzat de clișee. Scria cineva că Interstellar se folosește de clișee, dar ele nu deranjează. Ba pardon, m-au deranjat la culme. Mai bine le tăiau din scenariu și ne alegeam cu un film de 2 ore. cite;te mai mult pe www.like.noinu.ro
