Sentimentul de vinovăție, atunci când cineva și-l permite să îl aibă, are un parcurs formator în viață. De mii de ani principiile de funcționare ale religiilor se bazează pe sentimentul de vinovăție, pedeapsă și iertare, pe judecata acțiunilor reprobabile de care nu scapi niciodată.
Religiile au apărut ca o nevoie a oamenilor de a-și regla sentimentele, calitatea vieții și calitatea relațiilor cu oamenii. Pe de altă parte, a existat mereu curentul care promovează absența regretelor, a vinovăției, pe care l-am putea numi cu ușurință egocentric.
Plecând de aici și de la modul în care oamenii procedează diferit cu sentimentul de vinovăție, ne întrebăm ce poate fi atât de greu de suportat în starea de vinovăție, ce este atât de intolerabil încât în curriculum-ul nostru evolutiv s-au dezvoltat forțe care să lupte împotriva naturii umane. Suportăm starea de vinovăție și o folosim ca un semnal de alarmă, o punem în relație pentru a repara o rană pe care am produs-o fără să știm, o evităm prin alte acțiuni auto-distructive continue sau pur și simplu o suspendăm,
Dorința de reparație
Vă ofer câteva exemple despre cum procedăm diferit cu vinovăția. “Mă simt atât de vinovată pentru …”, îi spun supervizorului meu, care îmi răspunde amuzat: “Acum măcar știm că nu sunteți psihopată”. Am râs amândoi și m-am simțit eliberată de neliniștea pe care mi-o crea starea de vinovăție. Nu am scăpat de problema de fond, dar am putut vorbi în liniște despre sentimentul de vinovăție pe care îl aveam față de o persoană. Dorința de reparație a venit în prim-plan.
“Eu nu mă simt vinovat de nimic, ba chiar sunt fericit cu ce am făcut și sunt bine”, spune o altă persoană care a rănit câteva suflete și a despărțit două familii, dintr-o răzbunare, chipurile, reparatorie. Triumful, negarea realității psihice și disprețul în locul anihilării, adică totul pentru a nu simți epuizarea rezervelor iubirii și stimei de sine. Pentru că oricât s-ar încerca să se evite ceva, tot acolo se ajunge, panica paralizantă pune stăpânire pe persoana în cauză, venind din altă parte, în mod disimulat, punându-l în depresie. Este un răgaz necesar în fața sentimentelor mult prea apăsătoare și penibile.
O altă persoană dădea mâncare alterată bebelușului, citind pe etichetă data de expirare, concluzionând că produsul a expirat. “M-am gândit că vreau să îmi omor copilul”, spune cu o seninătate absolută, fără nicio remușcare, fără urmă de vinovăție. Psihopatia exprimă faptul că persoana se identifică cu forța primitivă, crudă, total imorală și nu are nevoie nici de raționalizare a comportamentului său, nici de aderare la valori solide, ci de o identificare cu un părinte atotputernic și crud cu care relația bună, iubitoare era indisponibilă, fragilă sau ușor de distrus. Aici, sentimentul de vinovăție nu a avut o sămânță din care să răsară ca un vlăstar.
Semnalul de avertizare
Sentimentul de vinovăție este judecata dureroasă – “am greșit” – legată de o întâmplare din trecut, asupra căreia nu mai poți interveni, pe care trebuie să o accepți, dar la care nu accepți că ai avut vreo contribuție. Nu mai poți schimba nimic în cursul întâmplărilor care au provocat atâta durere și stări traumatice, iar această situație implacabilă nu poate fi suportată decât cu daune majore în interior. Astfel că anticiparea sentimentului de vinovăție poate acționa ca un semnal de avertizare pentru o durere foarte mare viitoare și poate înhiba acțiunea care ar angaja acel lucru groaznic ce s-ar putea întâmpla și ar provoca atâta neplăcere. Sentimentul de vinovăție devine un regulator intern asupra tendințelor agresive care ar putea provoca durere și ar putea răni sau chiar omorî. Regretele și remușcările ce ar urma sunt mai greu de suportat decât inhibarea descărcării ostilității prin intermediul unui act agresiv sau unei încălcări a conștiinței morale.
Ce se schimbă în organizarea internă?
Teama față de o pedeapsă reală sau de o realitate amenințătoare percepută ca infern nu generează sentimente de vinovăție, doar anxietate, neliniște, temere și un comportament de a evita pedeapsa sau iadul. Ca un copil care a spart o cană și, de teama dojenii mamei, ascunde cana. Doar apariția conștiinței morale, a structurilor psihice superioare, a unui univers intern spațiat topic poate face posibil ca frica și pericolul să fie trăite intern. Pericolul amenință din interior, iar frica este resimțită când se întâmplă ceva groaznic în interiorul personalității, când ar putea să se producă o pierdere a stimei de sine, a sentimentelor plăcute, a stării de bine, a siguranței și protecției care au fost prezente până atunci, o pierdere a afecțiunii persoanelor care îl reflectau ca fiind bun, frumos, curajos, onest, solar.
Ceea ce conștiința morală și sentimentul de vinovăție aduc nou în evoluția emoțională este reglarea iubirii și stimei de sine. De teama anxietății copleșitoare, a pedepsei ce ar urma, a pierderii iubirii celorlalți, sentimentul de vinovăție vine ca un anticipator de dezastru cauzat de forțele ostile interne ce ar duce la pierderea stimei de sine, adică la o auto-deconsiderare masivă, la o stare de anihilare a propriei persoane. “Dacă fac acest lucru, se va întâmpla acel lucru groaznic!” este semnalul care reglează starea de spirit și comportamentul.
Nevoia de pedeapsă
“Pentru că am greșit, trebuie să fiu pedepsit ca să scap de tensiunea vinovăției și să recapăt stima de sine pierdută.” Acesta este un dicton care ne ghidează dezvoltarea, fie că greșim minor, nevinovat, cum s-ar zice, fie că mințim, înșelăm așteptările persoanelor dragi, fie că greșim major. Prin intermediul bisericii, oamenii s-au spovedit cu scopul de a se elibera de tensiunea internă cu care le era foarte greu să trăiască. Dacă vor beneficia și de o pedeapsă, atunci câștigul la nivelul recuperării stimei de sine va fi direct proporțional. Chiar și criminalii se simt eliberați când își mărturisesc crimele și speră la o pedeapsă care să-i asigure împotriva sentimentului intern de anihilare. Pedeapsa este un mijloc de a obține iertarea, de a ajunge la iertare. Bineînțeles că unii oameni preferă să câștige iertarea fără să suporte pedeapsa, iar alții vor avea nevoie de pedeapsă pentru propria plăcere și rațiune de a fi.
Gardian al relațiilor omenești
Odată ce trăim vinovăția, știm că cineva a avut de suferit de pe urma acțiunilor noastre. Nu mai poți fi centrat pe propria persoană și să-ți găsești justificări pentru ce ai făcut atunci când trăiești sentimentul de vinovăție. Este unul dintre prilejurile în care descoperi că există o altă persoană care suferă în urma acțiunilor tale. O perspectivă de mare grație să îl vezi pe celălalt diferit de tine, rămas prejudiciat de tine! Pentru că suntem diferiți, avem universuri interne diferite, istorii diferite și puncte sensibile diferite. Fără să vrem, uneori, rănim, tocmai pentru că suntem diferiți. Teama de pierdere, sentimentul de vinovăție și atitudinea plină de grijă, de bunăvoință și de afecțiune mobilizează dorința de reparație. Capacitățile reparatorii și siguranța interioară că poți repara sunt dedicate persoanei pe care o facem să sufere, în cadrul unei experiențe reale. Din acest motiv, credința în capacitatea reparatorie este diferită de nevoia de pedeapsă, prin intermediul căreia se câștigă stima de sine pierdută.
Sentimentul de vinovăție presupune o recenzie morală, o reglare a stimei de sine, o anticipare a dezastrului și durerii, o chestionare internă în ce privește relația cu un celălalt. Fără vinovăție nu am putea respecta decalogurile existenței umane și nu ne-am putea racorda cu bunăvoință și empatie la ceilalți.
Gabriela Romaneț este psiholog clinician, psihanalist în formare
