Prezentă în România pentru un turneu naţional alături la alte două artiste românce care evoluează pe scene de prestigiu din lume, Ruxandra Donose şi Teodora Gheorghiu, Leontina Văduva ne-a povestit cum este viaţa unei dive a operei internaţionale.

Când aţi descoperit pasiunea de a dărui prin muzică?

Leontina Văduva: Cred că m-am născut cu ea. Tradiţia familiei mele s-a imprimat în celule, în gene. Apoi am simţit nevoia de a mă afirma, de a câştiga simpatia oamenilor, pe de o parte, iar pe de altă parte întotdeauna am dorit să comunic, şi muzica este o formă fantastică de comunicare.

În viaţa fiecărui om, a fiecărui artist există zile mai bune şi zile mai rele. Vi s-a întâmplat vreodată să simţiţi publicul nemulţumit de evoluţia dumneavoastră?

L.V.: Eu personal, bat în lemn, nu am avut probleme de acest gen. Că nu a fost apreciată o regie în mod special, se poate. În ceea ce mă priveşte, în interpretările mele de până acum nu s-a întâmplat ca publicul să fie nemulţumit şi sper să nu se întâmple niciodată.

Cum se construieşte un rol de operă? Cât înseamnă exerciţiu propriu şi cât lucrul cu regizorul?

L.V.: Înţelegerea textului contează în mod deosebit, aşa încât încep prin a face analiza muzicală a partiturii, pentru că în funcţie de aceasta putem să exprimăm pe scenă sentimentele. Lucrul cu regizorul se face mai târziu. Noi, cam într-o lună, o lună şi jumătate trebuie să avem o idee despre rol, venim cu nişte propuneri, iar regizorul, dacă suntem destul de convingători, acceptă propunerea noastră. Lucrul acesta este foarte important şi, dacă nu avem ezitări, atunci regizorul adoptă viziunea noastră. În ceea ce mă priveşte, de obicei am fost foarte aproape de ceea ce şi-au imaginat regizorii, n-am avut surprize cu regii mult prea sofisticate, ultraintelectualizate, ultramoderne. În ultimul timp m-am axat mai mult pe concerte, pentru a fi cât mai prezentă în viaţa fiului meu.

Există diferenţe între publicul din România şi cel din afară?

L.V.: Da, există o mare diferenţă! De spectatorii din România mi-e frică. Pentru că sunt ai mei şi-mi doresc să-i satisfac la ma-ximum. Doresc să le dau tot ce pot eu mai bun, astfel încât ei să fie mândri că i-am reprezentat în străinătate, să le certific faptul că mi-am meritat locul ce mi s-a acordat. Poate că ar fi trebuit să fiu mai greu de abordat, să am mai mult aerul unei dive. Dar nu-l am. Mama mea, Maria Ciobanu, care este efectiv o divă, m-a învăţat că în acest domeniu trebuie umilinţă, dăruire, tenacitate. Şi toate aceste lucruri m-au ajutat să merg pe acest drum şi oamenii să mă aprecieze.

Cât de greu este să ajungi în top pe scena internaţională şi mai ales să te menţii?

L.V.: Nu am avut o reţetă anume. Actualmente, marketingul este extrem de important şi de agresiv. A existat o conjunctură propice  în momentul afirmării mele, am avut şansă şi am câştigat concursuri internaţionale, apoi au avut nevoie de o Manon, am cântat Manon la Toulouse şi la Nisa, unde  m-a văzut directorul de la Covent Garden, şi toate s-au legat în aşa fel încât pe nesimţite m-am trezit propulsată pe scenele internaţionale. Nu pot spune că am avut o formulă, că mi-am propus să fac anumite lucruri. Când directorul teatrului mi-a propus să lucrez cu un impresar, am acceptat şi, din fericire, ne-am înţeles. A fost o înlănţuire de conjuncturi fericite, dar toate acestea n-ar fi existat dacă nu le-aş fi adăugat o muncă asiduă.

Cum arată o zi obişnuită din viaţa unei dive?

L.V.: De la primul sunet pe care-l scoatem când ne trezim dimineaţa, un murmur, ştim dacă vocea este acolo în ziua respectivă. Această verificare este esenţială liniştii noastre sufleteşti. Apoi urmează studiu, pregătire corporală, vocalize. Fiecare are maniera lui proprie de a se menţine în formă. Acum există şi înregistrări ale unor interpretări celebre pe care le asculţi, te inspiri din tot ceea ce s-a făcut până acum, adaugi nota personală, proprie, şi-ţi construieşti rolul.

Aţi amintit de înregistrări celebre. Cine este modelul dumneavoastră?

L.V.: Pot să spun: nu pentru a fi ca, ci pentru a cânta ca. Deja această mică diferenţă este extrem de importantă. Şi a cânta ca o anumită artistă nu este important, important este să observi cum s-a definit acea personalitate. Aceste lucruri am încercat să le înţeleg, să le descifrez în interpretările pe care le-am ascultat. Am încercat să învăţ de la Virginia Zeani, Ileana Cotrubaş, Viorica Cortez, Renata Tebaldi, Maria Callas. „La Callas" a rămas pentru mine deasupra tuturor, chiar dacă nu a avut o mare longevitate. Cred însă că intensitatea carierei şi a abordării, flacăra cu care a  trăit fiecare partitură pe care a interpretat-o, toate acestea o situează deasupra tuturor şi o unicizează. Rămâne un model. Această apropiere de public, impactul pe care l-a avut asupra publicului, pe care ea l-a definit, este extrem de important şi este lucrul spre care tindem fiecare.