Am fost la o nunta in Iasi. O nunta care a respectat traditiile romanesti doar in ceea ce priveste horele, batutele, sarbele si felurile de mancare servite de-a lungul noptii - sapte la numar. La capitolul fotograf si cameraman, nunta a iesit din tipare. Cineva vazuse "Nunti, muzici si caste video".

Sambata seara Iasiul era plin de mirese si miri. Am numarat cel putin sapte cupluri care incercau sa realizeze "imagini nemuritoare" in fata Palatului Culturii, punctul central al orasului. Mi-am adus aminte de documentarul lui Tudor Giurgiu "Nunti, muzici si casete video", in care regizorul prezinta munca pe care o depun fotografii si cameramanii pentru a aduna "amintiri de neuitat", dar si pretentiile ori grija pentru detalii stupide ale mirilor. Am comentat apoi cu o prietena faptul ca ar fi fost amuzant sa fie un fotograf care sa doreasca sa realizeze scurtmetraje regizate sau "povesti de dragoste la Palat". Dar, nu, mirii nu au dorit acest lucru, ca atare s-au folosit de colegii fotoreporteri pentru instantanee care, parca, fac mult mai mult decat pozele la comanda. De la documentarul citat – despre care toata lumea a spus ca este o "ironie" la adresa celor angajati pentru a face fotografii sau filmari la nunti – si pana la o discutie des­pre starea filmului romanesc a fost un pas destul de mic. In timp ce la celelalte mese se bea si se manca la noi se dezba­tea cu foc anul 2009 al cinemato­grafiei roma­nes­ti, mai ales ca o parte dintre nuntasi tocmai ce venisera de la TIFF. Concluzia a fost una (si buna!): filmele romanesti sunt bune, sunt extraordina­re… pacat ca publicul lipseste.

Doamna Andreea Alexandru din Bucuresti, care impartasea acelasi sentiment de "greata" pe care l-am avut si eu la un film vizionat la un cinemato­graf din Mall, se intreba, de asemenea, de ce lipseste publicul de la proiectiile peliculelor romanesti. «In urma cu sase luni, am avut parte de o sala galagioasa, de o lume care vroia sa-si dea cu parerea despre filmul "Boogie" al regizorului Radu Muntean. Daca-i vedeati… parca erau critici de film cu totii. Nu contest dreptul fiecaruia dintre noi la opinie, insa, la film mi-am dorit dintotdeauna sa fie liniste, ca sa pot urmari actiunea si sa diger mesajul filmului. Dupa experienta de anul trecut am incercat sa gasesc sali de cine­ma unde sa pot face acest lucru. Cinematograful Studio sau Sala Elvira Popescu (n.a. – a Institutului Francez din Bucuresti) sunt locurile ideale pentru un film bun si liniste deplina. Pe de alta parte, stau si ma intreb de ce film­ul romanesc nu face "audienta"».

O sa-mi permit sa adaug la lista salilor de cinema linistite si pe cea a Muzeului Taranului Roman din Bucuresti care – desi nu are scaune foarte moi si nici loc pentru a-ti pune paharul de suc – va gazdui timp de mai multe zile proiectii ale filmelor prezente la TIFF-ul clujean de anul acesta (vezi pagina 45). Cat despre publicul filmului romanesc discutia poa­te fi foarte lunga, iar rezultatele destul de incerte. Stim cu totii ca in perioda de dupa revolutie numarul filmelor roma­nesti scazuse considerabil. Insa piata a fost invadata de productiile americane – majoritatea thrillere si comedii proaste – iar timp de cativa ani publicul chiar a prins gustul lor. Acum, vor mai trebui cativa ani pana cand filmul romanesc isi va recastiga respectul publicului... si pana cand filme precum "Cocosul decapitat" (2008), al lui Radu Gabrea, nu vor mai trece neobservate prin cinematografe. Dar asta se va intampla cand vom fi mai putin preocupati de filmele de la "nunti, botezuri si alte sindrofii".