Au participat la operatiuni in Irak, Kosovo sau Afganistan, au mers acolo pe unde au trecut tsunamiuri devastatoare sau cutremure care au luat viata a mii de oameni. Ei sunt reporterii speciali, care au vazut cam toate ororile pamantului si care-si risca viata pentru ca telespectatorii sa fie informati.

Ma, cum sa ma sui pe tanc?" ne intreaba Cristian Zarescu, reporterul special al postului Realitatea TV. "Sari... hai, hopa sus!", il sfatuieste colegul Adelin Petrisor, care se uita spre mine complice. Zarescu se opreste, se uita la tanc de parca nu mai vazuse unul in viata lui si ramane un moment locului... in fata gardului viu care imprejmuieste tancul expus in curtea Muzeului Militar National din Bucuresti. Paradoxal, cei trei reporteri speciali ai Realitatii TV, Cristian Zarescu, Mirela Voicu si Adelin Petrisor, care au trecut prin cele cumplite zone de conflict din lume – Irak, Afganistan, Cisiordania si altele – au fost invinsi de un "gard verde", peste care au putut trece cu ajutorul unei scari de lemn, din "efectele" armatei – ca sa-l citez pe unul dintre reprezentantii muzeului, prezent la fata locului. Urca unul dupa unul, ajung pe masinaria de razboi si stau cuminti asteptand indicatiile fotografului. Ii vad acolo sus si nu-mi vine in minte decat o singura sintagma... "Trei, Doamne, si toti trei". Fotograful le da tot felul de indicatii, iar ei fac ce li se spune. "Hai, mai, sa ne grabim ca e cald si i se duce machiajul lui Zarescu...", ne indeamna pe toti Mirela Voicu. Asa ca... "Razboi! Actiune!".

Sub copac... multi viteji se strang
Cand am ajuns la Muzeul Militar National era aproape ora 14.00, iar cele 30 de grade anuntate la rubricile meteo erau de mult 35. I-am gasit pe cei trei reporteri speciali ai Realitatii TV, la "cabina de machiaj", adica sub un pom cu coroana deasa din curtea muzeului. Nici nu-mi vine sa cred ca am reusit sa-i strangem pe toti trei la un loc, dat fiind ca incercam sa facem acest lucru de mai bine de doua sapta­­-ma­ni. Se stabilise sa facem o sedinta foto pe 1 iunie, dar cu doua ore inainte Adelin trebuia sa intre in direct – o aeronava Air France disparuse deasupra Atlanticului. Am decalat cu vreo doua zile, dar apoi Mirela Voicu a trebuit sa plece pe teren, la Paris, tot pentru evenimentul legat de prabusirea aeronavei franceze. Inaintea acestei sedinte ne asteptam sa se mai intample ceva si Cristian Zarescu sa fie "ca­tapultat", undeva la cel putin 14 ore de zbor de Romania. Insa, de data aceasta, toate lucrurile au mers bine.

Nebunia inceputului
Adelin Petrisor a urmat Facultatea de drept fara sa se gandeasca un singur moment ca o sa ajunga sa fie jurnalist. Cand a schimbat macazul nu a simtit ca si-a irosit patru ani din viata cu o facultate care nu-i va folosi mai departe in munca sa. "Facultatea mi-a asigurat de multe ori un background bun mai ales ca am lucrat foarte mult pe justitie, politie si cunostintele de drept chiar m-au ajutat." Se opreste la un moment dat si se gandeste, adoptand o mimica foarte serioasa a fetei, la faptul ca visul sau dinainte de facultate i s-a spulberat in momentul in care a inceput sa lucreze in presa, la Tele7abc. "Am lucrat in presa inca din facultate si dupa abolvire am ramas. Asa s-a ales praful din visul meu de a fi procuror criminalist".

Adelin isi aminteste foarte bine momentul in care a ales meseria de reporter de razboi. Era in 1996, cand Israelul a avut mai multe raiduri aeriene asupra teritoriilor libaneze. Spune ca el este cel care a ales sa plece si ca nimeni din televiziune nu i-a impus nimic. Spre deosebire de Petri­sor, Cristian Zarescu a fost trimis in diverse locuri si sefii, care au fost multu­miti de materialele sale, l-au pus sa se ocupe numai de evenimente "speciale". Cristian spune ca nu i-a displacut acest nou rol al sau si ca nu a obiectat cand i s-a spus ca va trebui sa mearga numai acolo unde se produce cate o tragedie. Ca si lui Zarescu, si lui Petrisor i-a placut "perico­lul". "A fost ceva nou, plin de reportaje interesante. Am cunoscut oameni care traiau la limita. Oricum, mi-a placut experienta si am continuat".

Telefonul de la miezul noptii
De cele mai multe ori reporterilor speciali li se comunica prin telefon ce s-a intamplat, precum si cand trebuie sa plece. "Ma suna si imi spun: Pleci la ora X cu avionul Y. Odata ajuns in tara respectiva tine de mine cum ma misc. Sunt locuri pana unde am avut de mers 28 de ore, timp in care am schimbat 5 avioane, dupa care am mers 14 ore cu masina si inca 14 ore cu un vapor. Tot efortul, pentru a ajunge pe o insula din Sri Lanka distrusa de cutre­mur", explica Zarescu. Restul, o data ajunsi la destinatie depinde de ei. "Deci, colegii ma ajuta sa ajung doar pana in zona de unde trebuie sa transmit, mai departe ma descurc singur. Inchiriez masini, pla­tesc un translator… practic inchiriez tot ceea ce am nevoie pentru a-mi realiza reportajele", mai adauga reporterul.

Inainte de a pleca undeva, reporterul special stie doar informatia principala si, eventual, ceva date de context. Zarescu spune ca, pe parcurs, colegii din redactie il alimenteaza cu alte informatii de care ar putea avea nevoie.  

Din razboi, scapa cine poate
"Ti-am spus ca prima zona de conflict de unde am transmis a fost Libanul de Sud, in 1996. Imi aduc aminte ca la un moment dat, in timpul unui stand-up, am fost la un pas de a calca pe o mina anti-personal" isi aminteste Adelin Petrisor, parca deloc marcat de ce era sa i se intample. Si, intr-un fel, este normal, pentru ca au urmat mult mai multe zone de conflict de unde a transmis, unele mai periculoase ca altele. "Au urmat Albania, Iugoslavia, Irak, Israel, Afganistan si asa mai departe", enumera el. Zarescu nu a ajuns in Irak sau Afganistan, dar a prins criza de anul trecut din Georgia. A fost primul jurnalist roman de televiziune care a intrat pe teritoriul georgian. Nu stia "in ce se bagase", nu stia cum vor evolua lucrurile, iar totul se desfasura contra cronometru. La cateva ore de la aterizarea in Tbilisi, aeroportul georgian s-a inchis, iar tara a ramas izolata. Pe de alta parte, rusii incepusera sa inainteze spre Capitala. Nici un alt jurnalist roman de televiziune nu mai reusise sa intre in tara, iar Zarescu putea sa transmita in exclusivitate de acolo pentru Rea­litatea TV. Cu toate acestea, spune ca nu este genul de reporter care alearga dupa materiale exclusive. "Nu ma gandesc la asa ceva. Important pentru mine este sa-mi fac treaba, iar daca sunt si colegi romani pe acolo in­cerc sa ii ajut si chiar colabo­ram", spune acesta. Toti trei spun ca este destul de greu sa faca un "top" al celor mai periculoase lo­curi unde au fost. "Peste tot este periculos. In Georgia au mu­­rit sapte jurnalisti. In China se inregistrau 4-5 cu­tremure pe noap­te, toate de pes­te 6,5 grade. Si astea sunt doar doua deplasari in care am fost. Peste tot este periculos. In astfel de locuri diferenta dintre viata si moarte este foarte mica. Orice decizie gresita iti poate pune viata in pericol".

"Papusi" cu ace otravite
Mirela Voicu, care pana in acest punct al discutiei a stat deoparte, lasandu-i pe cei doi reporteri "de razboi" sa se desfasoare, crede ca nici munca ei de reporter special pe eveniment nu este tocmai usoara.

Voi­cu a venit la Realitatea TV de la Antene, unde era reporter pe social.  Acum acopera tot felul de evenimente iesite din comun, majoritatea lor avand loc in tara. Spune ca singura diferenta este ca, la soci­al, "ministerele si primariile au program. La eveniment, nu se intampla asa. Aici stii cand pleci, nu stii cand vii, daca mai vii, daca mai vii intreg sau sanatos. Traiesti, gandesti la secunda. Te uiti tot timpul in spate ca sa nu devii obsedat de umbre". Ii atrag atentia ca misiunile cole­gilor ei Adelin Petrisor sau Cristian Za­rescu sunt de departe mai periculoase decat ale ei si ca, par­ca, deplasarile ei par "un joc cu pa­pusile". "De­pinde cine sunt papusile.... ti se pare ca interlopii sunt niste papusi simpatice pe care le schimbi de haine, carora le dai sa manance cu bibe­ronul?" ma intreaba jurnalista, simtind nevoia sa ma apostrofeze. "Papusile pot fi explozive, in cazul  cole­gilor mei. In cazul meu, pot fi pline cu ace otravite", continua ea. O intreb daca-i vine in minte un loc unde a fost intimidata si nu-i ia mai mult de cateva secunde sa-mi ras­punda: Craiova.

"Eram la inmormantarea unui "mare" domn, Caiac... Acolo, eu am avut mereu in spate doi baieti bine facuti cu curele late si cutite ascutite…". Voicu isi aminteste ca era atunci cu cameramanul Dan Gecui, pe care-l "furase" de la Adelin Petrisor. "Imi place sa glumesc asa, pentru ca ei sunt o echipa", spune ea. Revenind la Craiova, Gecui avea in spatele sau alti doi "supra­veghetori" inarmati. "Inarmati pana-n dinti care i-au pus mana pe ca­mera, l-au scuipat, l-au injurat, l-au im­pins…", explica ea. Spune ca marele lor noroc a fost ca Gecui, in trecut militar de cariera, nu a reactionat la toate acestea. "Am cerut in final ajutorul politiei...". Pentru Mirela Voicu, in Bulgaria, lucrurile au mers atat de departe incat ea, cameramanul si asistentul acestuia au fost arestati si riscau a fi acuzati de spionaj. "Dupa ce ne-au bagat intr-o incapere mica si urata ca moartea, i-am spus operatorului Sergiu Matei si asistentului Iulius Andrei sa-si aprinda fiecare cate doua tigari. Dupa 3 minute, bulgarul care ne pazea a devenit agitat. Poate chiar bolnav de pla­mani. Incaperea era atat de mica, incat nu puteai respira, iar bulgarul, norocul nostru, era neviciat. Caseta era la mine in... chiloti. Asta e... Bulgarul ne-a facut semn sa iesim pe rand sa fumam. Eu am iesit prima, cu tot cu caseta... vizavi de politie erau doua echipe de la Pro TV, care-l pazeau pe Buhnici.

M-am gandit ca daca fug, nu ma prin­de si daca strig ma aude cineva... M-a auzit si m-a vazut bulgarul vigilent care a jucat un pic pe scari, cu capul meu, un fel de sah. Cand m-am intors in celula, nu vedeai nimic de fum, dar mi-a fost clar ca nu mai ies de acolo. Chiar ma gandeam daca Buhnici are doua pijamale. Ne-a salvat Cosmin Stan, care cobora de la Buhni­ci si care ne-a vazut printr-un  geamlac. Atunci am vazut ca in astfel de situatii sigla de pe microfon nu mai conteaza. Cu acordul echipei din Pro am putut sa folo­sim echipamentul Pro tv pentru a transmite acasa imagini. Le multumesc si azi. Si, apropo, inca mai mananc castraveti bulgaresti", povesteste Mirela Voicu.

"Ceasul rau, pisica 13"
Toata lumea este de acord ca atunci cand sunt pe teren este treaba fiecaruia sa se pazeasca de "necazuri", iar daca ceva nu merge bine tot ei sunt cei care trebuie sa gaseasca solutia. Oricum, sunt doua lucruri importante in viata unui reporter spe­cial: sa-si faca meseria – adica sa tran­s­mita imaginile la timp si sa se intoarca intreg acasa. "Ideea este sa nu te gandesti la ceasul rau, pisica 13, pentru ca tocmai atunci se-ntampla. Nimic nu se mai leaga, nu mai faci nici doi bani si ii mai pui in pericol si pe altii. Asa ca, o tigara la timpul ei face minuni. Pana la urma, meseria asta e o loterie, numai sase-s norocoase!".

In opinia lui Zarescu, cele mai importante lucruri atunci cand se afla intr-o zona de conflict, unde, nu de putine ori, ii suiera gloantele pe langa ureche, este sa-si pa­zeasca spatele, sa aiba grija sa nu pateasca ceva si sa filmeze reportajele de care are nevoie. Recunoaste ca nu este neaparat o regula batuta-n cuie. "Nu este un sablon, sa faci asta, sa nu faci aia. Toate deciziile se iau in functie de situatia din teren", adauga el. Petrisor il completeaza: "Niciodata nu trebuie sa te gandesti, cand esti pe teren, la faptul ca fiecare minut ar putea fi ultimul. Iti este frica, e normal. Insa, uneori, destul de des, vad partea plina a paha­rului. E mai rau dupa ce te intorci, cand amintirile se sedimenteaza si iti dai seama pe langa ce ai trecut".  

Meserie… cu sentimente ascunse
Cand vine vorba de sentimente, toti trei lasa "armurile" de-o parte, pentru ca a ajuta pe cineva, a fraterniza cu napastuitii de soarta sau a plange… este omeneste. Desi func­tioneaza ca niste "roboti" care sunt setati sa-si faca meseria, la un moment dat partea umana iese la suprafata. Mirela Voicu, parca, e cea mai "marcata" dintre toti. "Stii, si robotii au baterii...

Uneori ele cad si atunci nu mai esti nimic. Spun Balotesti si atat... restul se intelege. Mihailesti... am jelit cu Carmen Moise mortul fara cap. Apoi trei zile am plans non-stop dupa cei doi colegi ai nostri, Elena si Ionut, "Dumnezeu sa-i ierte!", pentru ca si-au facut doar meseria. Am plans atunci in timp ce transmiteam in direct... Apoi, la atentatele de la gara Atocha (n.a. – Madrid, 11 martie 2004) un baiat din Teleorman a murit. Habar n-aveam cine e...., insa cand am filmat-o pe mai­ca-sa, dupa ce l-au adus acasa, n-am mai putut sa iau sincroane. M-am lipit de un gard, a venit un localnic, a luat microfonul si s-a dus dupa operator. Mie mi-a dat o batista..."

"A fost ceva... in Irak. Impreuna cu cativa soldati americani am fost intr-o zona de lupta sa scoatem un copil grav bolnav si sa-l ducem la spital. Eu, de fapt, am fost un jurnalist care a asistat la operatiune. Militarii au fost cei care si-au riscat viata pentru copil. Eu mi-am riscat-o ca sa pot spune povestea…", isi aminteste Petrisor. Zarescu, care evita sa povesteasca vreo intamplare concreta din calatoriile sale, spune ca acum nu-l mai impresioneaza nimic, ca si-a creat o imunitate pentru ca altfel ar risca sa fie prea implicat in evenimentele despre care trebuie sa transmita obiectiv. "Nu prea ma mai impresioneaza nimic. Nici nu prea am timp sa fiu impresionat si nici nu cred ca este bine sa raman impresionat de ceva. Din pacate, stilul asta de viata mi-a cam afectat sentimentele", se destainuie Zarescu.

Mirela Voicu, care de ceva minute incearca sa intervina, "ia microfonul" si mai spune o poveste. "Imi mai amintesc de un subiect… cu o fetita bolnava de SIDA care nu era primita la scoala... eu am facut reportajul si Carmen Moise transmisiunea in direct. L-a terminat asa: oameni buni, SIDA nu se ia printr-o lacrima... si lacrima era a ei, live... N-am sa uit asta nicioda­ta...". "Si clownii plang in culise, dar pe scena trebuie sa fie perfecti. Aproape perfecti…"

Catalin Radu Tanase

Urme raman: sindrom post traumatic

Pentru pupitrul stirilor, Catalin Ra­du Tanase nu a renuntat la "job-ul" de corespondent special al Pro TV. Ii place aceasta me­serie si intotdeauna a incercat sa fie cel mai bun.

Cum ai ajuns reporter de razboi?
Am ajuns corespondent special datorita imprejurarilor, sansei oferite de colegii de la Stirile Pro TV, dar si talentului si muncii. Mi-a placut meseria asta (a nu se intelege ca mi-au placut si tragediile pe care le-am relatat si trait prin toate colturile lumii) si am incercat intotdeauna sa fiu cel mai bun. Nu regret nici o "misiune" jurnalistica, oriunde m-au purtat pasii si nu regret nici o experienta pe care am trait-o acolo. Si, credeti-ma, au fost momente grele sau chiar de cumpana.

Unde ai mai fi tentat sa mergi?
Coreea de Nord, de departe. Pentru ca ar fi o experienta incredibila, sansa de a in­te­lege un popor si un sistem, considerat a fi unul dintre cele mai dure si mai inchise de pe pamant.

Meseria ti-a influentat sufletul?
Sa nu se inteleaga gresit: nu sunt platit suplimentar daca merg la razboi. Iau acelasi sa­lariu ca atunci cand as sta in redactie plus diurna pe care as lua-o si daca as merge la Sofia sau la Praga. Deci nu banii sunt motivatia. Si da, nu sunt un robot, pentru ca in meseria de jurnalist daca ti-a murit sufletul esti dus. Si da, urme raman intotdeauna. Americanii il numesc PTSD: adica sindrom post traumatic. E la fel ca in cazul vetera­nilor de razboi din Vietnam sau Golf si cred ca stiti la ce ma refer si cat de "co­mod" este sa traiesti cu asa ceva. Dar e un risc asumat. Nu stiam la inceput, dar am aflat pe pielea mea, pe parcurs. Asa e in viata. Orice moneda are doua fete, din care numai una este buna. Cealalta...


Cristina Liberis

"Am fost de multe ori «in bataia pustii»"

Fost corespondent special al TVR, Cristina Liberis nu regreta nici una dintre misiunile in care a fost trimisa. In fiecare loc in care a ajuns, a incercat sa vada intotdeauna partea plina a paharului. In prezent, Cristina Liberis este producatorul  Jurnalului TVR.

Cum ai ajuns reporter de razboi? Tu ai ales acest drum sau ti s-a repartizat postul?
In 1998, in fosta Iugoslavie, mai precis in Kosovo, incepuse conflictul intre etnicii albanezi si cei sarbi. Existau foarte multi do­ritori sa plece sa relateze din zona. Era o lista de "voluntari", iar eu, pentru ca aveam copil, eram ultima optiune. Insa, in octombrie, cand NATO a dat ultimatum regimului Milosevici, nici unul dintre colegii mei care isi exprimase dorinta de a relata din Kosovo nu era disponibil. Asa ca nu mai ramanea decat ultimul de pe lista. Am plecat, am transmis,
a fost bine si au urmat alte si alte deplasari.

In ce zone ai fost? Te consideri norocoasa, sau acum iti spui "Doamne, pesemne ca am fost nebuna"?
Am fost norocoasa pentru ca am avut posibilitatea sa vad cu ochii mei ce se intampla in zone precum Irak, Afganistan, fosta Iugoslavie, Israel sau Cuba. Am putut transmite din zone in care avusesera loc atentate teroriste sau catastrofe naturale. Nu regret nici una dintre aceste deplasari chiar daca au fost dificile, periculoase si am fost de multe ori "in bataia pustii". Toate aceste experiente m-au transformat, mi-au dat incredere in mine, in puterea mea de decizie si mi-am dorit intotdeauna sa reusesc sa schimb ceva prin munca mea.

Ai avut ocazia sa intervievezi personalitati controversate precum Yasser Arafat. Este greu, ca jurna­list roman, sa ai "intrare" la astfel de personalitati?
A fost o sansa. Unica as zice. Am plecat in Israel in iunie 2004 pentru o saptamana. Am vrut sa realizam o serie de reportaje despre modul in care era perceputa in zona construirea de catre autoritatile israeliene a barierei de securitate. Am incercat si am reusit sa vorbim si cu autoritatile palestiniene despre acest subiect. Am facut toate demersurile necesare pentru a avea o intrevedere si cu Yasser Arafat. Sansele erau foarte mici si doritori foarte multi. Erau nenumarate echipe de jurnalisti din intreaga lume care urmareau de la fata locului desfasurarea evenimentelor din zona, in special a celor din Fasia Gaza. Fata de toti ceilalti am fost extrem de insistenti si de neclintit in decizia noastra de a nu renunta cu nici un chip la o posibila intalnire cu liderul palestinian. Doua zile am stat pur si simplu langa gardul cartierului general al lui Arafat in speranta ca vom fi chemati. In ultimul moment, cand mai erau doar cateva ore pana la plecarea avionului spre casa, am fost chemati si mult-asteptata intalnire a avut loc. Este dificil sa ai intrare la astfel de personaje si depinde foarte mult de modul in care este perceputa Romania in tara respectiva si de legaturile pe care le-a avut sau le are personalitatea respectiva cu diverse structuri de la noi. Si ma refer aici atat la cele politice, cat si la cele economice sau de securitate.

Ce este mai periculos... sa il intervievezi pe Arafat sau sa fii intr-o misiune a unui contingent armat?
Evident ca pericolul mai mare il reprezinta participarea intr-o misiune a unui contingent armat. Pe de o parte, pentru ca esti asimilat de catre populatie unei forte armate ostile ei, iar pe de alta parte fiecare misiune are un grad mare de periculozitate.

Care au fost cele mai importante lucruri la care te-ai gandit atunci cand te aflai intr-o zona de conflict?
­Intotdeauna mi-am dorit sa-mi fac treaba cat mai bine si sa nu tin cont de greutati sau de distanta de casa si, pe cat posibil, sa ajung vie inapoi in tara. Nu am facut-o pentru glorie sau bani. Mi-am facut doar meseria.