Pe Vlad Zamfirescu il puteti gasi "sub" Calea Victoriei. Acolo, pe scena Teatrului Act, va invita din cand in cand la o portie de cartofi prajiti (ca uneori sunt foarte sa­rati e cu totul altceva!). De ani buni, Vlad joaca pe scena intima a acestui teatru, dezvaluindu-se de fiecare data intr-un alt fel, unui alt public. Acum, a ales sa se dezvaluie noua.


Carte de vizita

Nume: Vlad Zamfirescu
Studii: UNATC, sectia actorie
Activitate: "American Buffalo", "Dumnezeul de a doua zi", "Orasul", "The Shape of things", "Bash. O trilogie contemporana" (Teatrul Act), "O scrisoare pierduta" (Teatrul Bulandra)
Profesie: Actor


Te bag prin pasaj?", ma intreaba Vlad. Suntem in masina lui, pe drumul spre casa. Dupa o ora intreaga petrecuta in subsolul Teatrului Act, vorbind cu actorul Vlad Zamfirescu, am observat cu stupoare ca... re­porto­fonul mi-a jucat feste, motiv pentru care a avut loc scena de mai sus. Timp de 20 de mi­nute, pe ruta Calea Victoriei - Soseaua Mihai Bravu, Vlad mi-a povestit despre copiii sai, mese rupte si placerea scenei.

Piesa "Dumnezeul de a doua zi" este construita pe doua perspective diferite ale aceleiasi povesti. Crezi ca intr-o relatie, perceptia diferita a iubirii provine din sexul diferit al par­te­nerilor?

Vlad Zamfirescu: Nu, n-are legatura cu asta, provine din faptul ca fiecare privim lucrurile in felul nostru unic. Atunci cand discutam, fiecare are si un alt punct de vedere, priveste dintr-o alta fateta. E ca si cum ai vedea un cub, tu din partea ta, eu din partea mea. Evident ca vedem parti dife­rite, desi vorbim de acelasi cub.

Un punct central al piesei sta in relatia disfunctiona­la dintre parinti si copii. La randul tau si tu esti tata. Cum ai vrea sa te per­ceapa baiatul tau, Matei, atunci cand va fi mai mare?

V. Z.:  Sper sa stiu sa-i ofer libertatea si personalitaea ne­cesare de care sa se foloseasca in viata. Sper sa reu­sesc sa nu-i pun bariere si oprelisti. Sa incerc sa-l fac sa fie creator, sa aleaga singur si sa-si creeze un sistem de valori bun si performant, valabil. Nu stiu daca o sa reusesc, sunt abia la inceputul meseriei mele de tatic.

Iti este afectat jocul de sala in care joci? Cum e pe o scena mare, ca a Natio­nalului, versus cea de la Teatrul Act?

V. Z.: Ar trebui sa nu difere jocul nostru, sa fim la fel de adevarati si acolo si acolo. Singura diferenta majora e ca la sala mare trebuie sa impingi mai tare ca sa se auda. Daca reusesti sa faci cumva sa pas­trezi adevarul de la sala mica la cea mare, e minunat. Poate ma insel, dar eu voi incerca, si sper sa reusesc in viata mea de actor, sa ajung sa incerc si asta. Nu prea am mai vazut la o sala mare spectacole inti­miste, de genul celor de la Act. Tot ce am vazut era pe mare, pe gesturi ample, largi. Poate ma insel, insa eu cred ca se poate face si acolo - cu con­ditiile audio adecvate - teatru de adevarul celui de la Act, sau de la alte teatre mici.
O sa­la mare te impinge cumva la o conventie, la un teatru mai con­ventional. E vorba de lupta de a transforma conventia in adevar. Trebuie sa faci un gest mare, si iti spui, ia sa vad, cum il fac sa fie si adevarat? Ori, la o scena mai mica nu am problema asta.

Povesteste-mi putin des­pre Asociatia Catharsis.

V. Z.:  E o asociatie culturala pe care o conduc, care produce deocamdata doar teatru - ar vrea sa produca si teatru-dans, si dans, o sa mai vedem. Dar scopul nostru principal a fost sa aducem piese in premiera absoluta in Romania. Ne-au interesat autorii mari contemporani, cei de o reala valoare, atat straini cat si romani. Intamplator, am ales autori din SUA, din Rusia, chiar si un autor japonez. Insa criteriul principal a fost valoa­rea, teatrul contemporan de valoare. Si observ ca se scrie - e adevarat ca rar si greu. Noi alegem foarte greu textele pe care le preluam, adica un text valoros cum e "Shape of thi­ngs" (Neil LaBute), sau cum e "Orasul", al lui Griskovet (Ev­gheni), l-am gasit greu, dupa luni de cautare. Inainte de Catharsis, cand trebuia sa fa­cem o piesa, si stiam ca textul are probleme, dar vroiam sa-l facem, ziceam "hai ca-l scoa­tem noi". Acum vrem sa fa­c­em texte pe care noi spe­ram sa fim capabili sa le interpretam, macar 80% din ce vor ele si tot e suficient. Adica textele sa fie atat de mari, incat sa ne traga ele pe noi. Observam - nu numai eu, si colegii mei - ca pe textele ma­ri, contemporane, inca desco­perim lucruri. Jucam de 5 ani o piesa, care, fiind extrem de valoroasa, inca ne lasa sa-i gasim sensuri noi si lucruri care ne incanta, pe care nu le-am vazut pana acuma. Asta inseamna un mare text.

Se modifica jocul tau in functie de publicul din sala?

V. Z.:  Mie-mi place sa ma joc, cand e vorba de un raport direct - cand vorbesc cu pu­blicul - normal ca trebuie sa reactionez la ce primesc, si asta e incitant. Ma gadila, ma provoaca. Am avut si o seara in care cineva din sala avea un ras extrem de personal si... am reactionat. Mi s-a parut co­mic. M-am oprit, m-am uitat la acea persoana si evident ca ceilalti au inceput sa rada si sa aplau­de. De vreme ce propu­nerea piesei vine ca un dialog, atunci trebuie sa facem spectacolul ca atare. Te astepti sa primesti din partea cealalta tot ce poti primi - n-ai voie sa obturezi, sau sa zici "reactionati cum vrem noi!". Ce-i aia? E libertate. Eu iti spun ceva, si astept reactia ta. Si asta e si frumusetea, ca nu e nimic incarcerat si prestabilit - ar fi mort asa. De asta si pu­blicul reac­tioneaza cum reac­tio­nea­za, e incantat, ii place, devine si el un personaj. Dar asta e doar la anumite spectacole, create spe­cial asa, cu aceasta conven­tie, a dialogului cu publicul.

Ce parere ai despre improvizatia din teatru?

V. Z.:  O improvizatie func­tioneaza bine atata timp cat nu face rau textului, sensului pe care l-a vrut autorul. Noi, de exemplu - eu si generatia mea - am fost "crescuti" la UNATC sa respectam intocmai ce spune autorul, care ni se pare ca e pionul principal, asa ca ne mulam pe un text si vrem sa spunem povestea acelui text. Nu-mi place genul de teatru in care e luat un text, si indiferent de mesajul sau scopul lui, regizorul spune ce vrea el sa spuna, fara nici o legatura cu textul respectiv. Atunci vine intrebarea mea: "De ce ai mai luat textul ala? De ce n-ai luat un text care sa spuna ce vrei tu sa spui?".

Cum reactionezi daca se intampla ceva neprevazut pe scena?

V. Z.:  In principiu, un accident trebuie sa-l incorporezi. Poti sa transformi acel accident, astfel incat sa-ti poten­teze scena sau personajul, sa te ajute. Sigur ca sunt accidente care sunt greu de incorporat, care n-au cum sa faca parte din textul respectiv, din situatia respectiva, si atunci e mai complicat. In principiu insa, personajul e viu, ca si tine, si atunci reactioneaza viu la ce i se intampla.

Poti sa-mi dai exemple de astfel de accidente?

V. Z.:  Da, tin minte ca eram la clasa la noi la UNATC, in anul III, jucam Shakespeare, "Furtu­na", si o colega de-ale mele, Ioana Olteanu (n.a. - actrita la National) era Ariel, un perso­naj magic, care poate sa faca tot felul de lucruri, un fel de spirit. La una din repetitii, Ariel a atins cu mana o masa, pur si simplu a atins-o, nici nu s-a sprijinit de ea, si masa s-a facut bucati, dar au cazut lemnele unul dupa altul, intr-un ritm special, cu pauze, pana s-a descompus toata masa. Momentul in care s-a intamplat a fost magie pura - Ariel era in stare, printr-o simpla atingere, sa descompuna un lucru! Efectul a fost devastator, am ramas toti incremeniti.

Tie ti s-a intamplat vreodata?

V. Z.:  Am patit-o eu la Bulandra, la Icoanei, jucam in "Regele Lear", eram Edmund, si aveam o intrare in scena din vorbitor, de jos, singur, cu o lumanare in mana. Trebuia sa ma intorc la public si aveam de spus un monolog care incepea cu "Un vant prielnic bate din senin". Ideea e ca am urcat din vorbitor cu lu­manarea in mana, si cand am ajuns sus pe scena si m-am intors spre public, in secunda aia s-a auzit un trosnet de sus, s-a rupt cerul in doua, ceva infiorator, si imediat a inceput o ploaie, de se auzeau rapaiturile pe tavan, a fost ceva infernal, rupere de nori. Mie mi s-a ridicat parul pe mine, pentru ca stiam ce urma. Am ridicat usor mana si am spus: "Un vant prielnic bate din senin". In secunda aia, tot publicul a facut "Ooooh, cum a facut asta, a aranjat cu Dumnezeu?". Sunt momente magice.