De curând a apărut la editura Humanitas un volum dedicat de către faimosul eseist francez Alain Finkielkraut iubirii, aşa cum a fost ea descrisă în marile romane. În cartea sa „Şi dacă dragostea ar dăinui“, Alain Finkielkraut analizează iubirea prezentată în scrierile doamnei de La Fayette, ale lui Ingmar Bergman, ale lui Milan Kundera şi ale lui Philip Roth.
Alain Finkielkraut este unul dintre cei mai iluştri filozofi şi eseişti francezi contemporani. A predat la Catedra de Literatură franceză a Universităţii Berkeley din California. Între 1989 şi 2014 a fost profesor de istoria ideilor la École Polytechnique. Din 1985 este producător al emisiunii „Répliques“ la France Culture. Între 1990 şi 1996 a fost director al revistei „Le Messager européen”. În 2009 a primit distincţia de ofiţer al Legiunii de Onoare. În 2014 a devenit membru al Academiei Franceze şi a obţinut Premiul Combourg. Principalele teme abordate în scrierile sale sunt dragostea, literatura, modernitatea, iudaismul, naţionalismul, identitatea.
„Tot ce știu despre dragoste am aflat din experiență, din filozofie – Platon, Kierkegaard, Levinas – și din literatură. Subiectul prin excelență al romanului european este dragostea. Am încercat să trec peste neputința de a scrie romane încercând să fac un fel de roman din romanele altora. Este adevărat că literatura spune povești, dar asta nu înseamnă că lasă în seama filozofiei monopolul gândirii; literatura gândește lumea în mod narativ. Pentru a cerceta fenomenul omenesc – acesta este, probabil, privilegiul său exclusiv –, ea pune indivizii în locul omului, analizează situații, pune în scenă personaje. Literatura ne reamintește astfel că nu ne putem găsi drumul prin lume doar cu ajutorul rațiunii practice“, spune Alain Finkielkraut.
În cuvântul înainte al cărţii sale, autorul vorbeşte despre ridicarea în rang a amorului, care în alte secole avea statutul de „copil pribeag”, la nivelul de „rege” al existenţei omului modern: „Fie că suntem reacţionari sau progresişti, că privim nostalgic spre trecut sau hotărât spre viitor, suntem cu toţii moderni fiindcă pretindem libertatea de a iubi pe cine vrem, cum vrem şi cât poftim – şi o exercităm.
Amorul, copilul pribeag, a devenit rege. Am măturat convenţiile şi am lichidat constrângerile care apăsau asupra dragostei. Oricare ar fi modus operandi al întâlnirilor noastre, nimeni nu mai alege partenerii pentru noi. Nici o autoritate exterioară nu ne mai dictează cum să ne purtăm. Colectivitatea nu mai are nici un cuvânt de spus. Uniunea conjugală e treaba indivizilor, nu a familiei. Suntem, cu alte cuvinte, stăpânii jurămintelor pe care le facem. Viaţa noastră ne aparţine. Inima e singura noastră călăuză. E o suveranitate care ne copleşeşte, dar ne şi pune în faţă, fără şansă de scăpare, întrebările care o frământau pe principesa de Clèves: E oare de-ajuns să iubeşti ca să ştii să iubeşti? Iubirea însăşi merită să fie iubită, este ea demnă de stimă şi încredere? Are suficiente resurse pentru ca, o dată cu ridicarea tuturor restricţiilor, cu lichidarea tuturor tabuurilor, cu învingerea tuturor obstacolelor, să reziste la proba timpului? Avem oare temeiuri să mai credem în dragostea care dăinuie, sau făgăduiala asta nu-i decât o himeră, o iluzie, o păcăleală, un primejdios miraj?”.
Analizând fenomenul îndrăgostirii la prima vedere, scriitorul consideră că dragostea este imprevizibilă: “Nimic n-o prevesteşte, nimic n-o pregăteşte. Dragostea nu e încheierea unui proces de cristalizare, e un şoc, o deflagraţie, un eveniment pur. (…) Subiectul îndrăgostit nu alege să iubească, ci este înhăţat de dragoste. Nu-şi mai aparţine. Nu mai e stăpân pe sine. Dragostea, cum profund a spus Mallarmé, «este o infidelitate faţă de sine însuşi». Infidelitate impusă, alienare involuntară, şi nu mască sau sublimare a dorinţei”.
Analizând volumul confratelui său, Pascal Bruckner scrie că: „Alain Finkielkraut dezaprobă moravurile uşoare ale epocii noastre, aceste legături provizorii care fac parte din viaţa cotidiană. Dar este prea inteligent ca să le condamne, ştiind că dragostea, «copilul pribeag devenit rege», suportă cu greu povara timpului… Ceea ce am pierdut emancipând inima şi corpul este garanţia unei permanenţe: iată-ne abandonaţi deplin dezlănţuirilor capriciului. Nu mai putem iubi precum părinţii noştri, întoarcerea la acele timpuri este imposibilă“.
