Germania întreţine o pasiune unică pentru fotbal, aşa cum arată mulţimea ce vibrează pentru "Nationalmannschaft" în faţa ecranelor gigant amplasate la Berlin, de la începutul Cupei Mondiale, o frenezie apărută după trauma înfrângerii naziste.
Cu câteva ore înainte de a opta finală a Cupei Mondiale pentru echipa germană, drapelele în negru, roşu şi galben sunt omniprezente pe străzile Berlinului. Pe acoperiş sau oglinzile retrovizoare ale maşinilor, la ferestre şi chiar pe haine, germanii îşi afişează mândri culorile naţionale.
Ca la fiecare Cupă Mondială după cea din 2006 jucată acasă, o zonă rezervată suporterilor, cu o capacitate de 100.000 de locuri, încă de la începutul turneului (200.000 pentru semifinală şi finală), a fost amplasată în faţa Porţii Brandeburg, în plin centru al capitalei. Suporterii vin aici cu familiile, iar fiecare victorie generează scene de bucurie până târziu în noapte.
Pe micul ecran, audienţa este fenomenală: 32,57 de milioane de telespectatori au urmărit victoria istorică (7-1) în faţa Braziliei în semifinale, devenită evenimentul cel mai urmărit din toate timpurile la televiziunea germană.
"Echipa naţională actuală este cea mai frumoasă idee pe care germanii o pot avea despre ei înşişi. Încântătoare, combativă, ambiţioasă, încununată de succes, dar şi sensibilă, modestă şi cool", scrie joi cotidianul Die Welt.
O imaginea frumoasă a Germaniei, care îi permite poporului să resimtă mândrie şi apartenenţă naţională. Este ceea ce sportul şi în mod special fotbalul i-au adus Republicii Federale după trauma înfrângerii militare a regimului nazist.
"Suntem din nou cineva", a exclamat antrenorul german Sepp Herberger, după victoria surpriză (3-2) la 4 iulie 1954 a echipei germane în finala Cupei Mondiale la Berna (Elveţia) în faţa Ungariei, care era considerată invincibilă la momentul respectiv.
Această frază a rămas în istorie. La nouă ani după sfârşitul Holocaustului, germanii, abia ieşiţi din al Doilea Război Mondial şi dornici să se reintegreze în comunitatea internaţională, ridicau capul.
"Miracolul de la Berna", imortalizat într-un film de regizorul german Sönke Wortmann şi apărut în 2003, a marcat generaţii de germani. Fostul cancelar Gerhard Schröder a mărturisit că după ce a văzut acest meci într-un bistro, când avea zece ani, s-a "simţit german" pentru prima dată.
"A fost ca o eliberare, pentru germani, de ceea ce apăsa asupra conştiinţei după război", potrivit istoricului Joachim Fest.
"În Germania de Vest, după 1954, fotbalul obţinea un statut simbolic şi devenea una dintre expresiile privilegiate de identitate colectivă a tânărului stat vest-german şi a locuitorilor săi", potrivit istoricului Wolfram Pyta, profesor la Universitatea din Stuttgart. Un loc pe care acest sport nu l-a avut niciodată înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.
Loialitatea publicului faţă de "Nationalmannschaft" vest-germană a fost recompensată de atunci cu unul dintre cele mai frumoase palmarese din fotbalul mondial, cu trei finale câştigate (1954, 1974, 1990) şi o prezenţă aproape constantă în careul de aşi.
În paralel, echipa RDG, sora comunistă mai puţin strălucitoare, a câştigat medalia de aur olimpică în 1976. Dar în această ţară, alte sporturi, precum nataţia sau atletismul, au fost privilegiate.
"Spre marea nemulţumire a liderilor comunişti, publicul RDG vibra pentru echipa Germaniei de Vest", remarcă Gunter Gebauer, profesor la universitatea liberă din Berlin.
În 1990, imediat după căderea Zidului Berlinului la 9 noiembrie 1989 şi înainte de reunificarea din 3 octombrie, Germania câştiga a treia sa Cupă Mondială. "A fost o euforie naţională, adusă de echipa germană", îşi aminteşte Gebauer.
Fervoarea fotbalistică a cunoscut o nouă culme în 2006, când Germania a organizat Cupa Mondială. Clasându-se "doar" pe locul al treilea, în timp ce visa la titlu, Germania a fost lăudată pentru primirea rezervată turiştilor.
"A fost o mare bucurie, imaginea Germaniei în străinătate s-a schimbat, nu mai suntem la fel de închişi după cum eram recunoscuţi, ştim să sărbătorim", afirmă Gebauer.
Niciodată, de la îndepărtarea regimului nazist, germanii nu au îndrăznit să îşi manifeste identitatea naţională aşa cum au făcut în 2006, intonând fără complexe imnul naţional pe stadioane.
