Pe 17 martie 1883 se năștea Demetru Demetrescu-Buzău, alias Urmuz, unul dintre cei mai importanți precursori a avangardei literare europene de la începutul secolului trecut. Reluăm aici un text dedicat lui Urmuz de Ilarie Voronca („Urmuz n-a fost un scriitor, după cum de altfel nu a fost nimic din tot ce-ar putea fi scris într-o serie numerică”) în numărul 31 al revistei unu, din 1930.
Ascuţiţi-vă, aşadar, foamea, şacali ai banchetelor oficiale. Vi se oferă de data aceasta o victimă cum n-au mai întâlnit încă dinţii şi grimasele voastre. Fiţi totuşi cu băgare de seamă: cerul gurii vă va arde şi maţele se vor ghemotoşi ca sârmele ghimpate. Veţi ridica din nou toasturi, dar buzele se vor strâmba jalnic, vor fi tăiate-n sânge de brutalitatea acestui nume, acestui profil: Urmuz.
Vă văd de-acuma strânşi la un ospăţ cu icre negre, cu inevitabil calamburul grasului viitor şi fost ministru, cu discursul directorului huiduilelilor naţionale, cu, desigur: Domnule Ministru, Onoraţi Confraţi, Onorabili agenţi ai circulaţiei, sărbătorim azi pe marele nostru scriitor Urmuz, ale cărui opere savuroase etc. Şi urmează firesc, un voiaj în tren special la Predeal, pentru dezvelirea bustului marelui erou, în vreme ce balele şi bulgării de muci preşidenţiali cad peste sicriul şi oasele tot mai străvezii; peste gestul sublim de renunţare şi de izolare a lui Urmuz; acoperă trăsnetul de ură, de răzvrătire, de singurătate al celui mai pur dintre poeţi. Schimbă însăşi esenţa gândurilor, semnificaţia de prevestire şi de cataclism a scrisului şi a vieţii sale. Câtă imensă deznădejde trebuie să fi fost în modestia, în tragedia lui Urmuz. Nu s-a amestecat cu niciuna din trupele consacrate, a încuiat într-o cutie manuscrisele atât de puţine şi scumpe şi însăşi sinuciderea a făcut-o fără zgomot, învelind parcă în vată împuşcătura, trăgând glonţul nu în fruntea creatorului Cotadi şi Dragomir, ci în aceea – conform faptelor diverse din ziare – a lui Demetrescu-Buzău, grefier la Curtea de Casaţie.
Trăim într-o ţară ciudată: cu a zecea parte din preţul unui singur festin, s-ar fi putut de mult strânge în volum poemele şi tristeţea lui Urmuz. Şi totuşi, fără gestul lui Saşa Pană, acum, şapte ani după moartea lui Urmuz, cine ştie dacă s-ar mai fi însufleţit vreodată această carte.
Urmuz from Adelina Bichis on Vimeo.
