În urmă cu câteva luni mă întrebam, cu oarecare scepticism, dacă “Ascensiunea UNPR poate fi oprită“. Zicând UNPR, e greu să nu te referi la generalul (acad. prof. dr. etc.) Oprea.
Între timp au apărut elemente noi: nu doar că a fost depăşit momentul în care cei 57 de parlamentari ai partidului ar fi putut contribui decisiv la formarea unei noi majorităţi, dar un eveniment tragic a şubrezit poziţia în Guvern a personajului.
Dacă ne referim strict la cauza morţii poliţistului Gigina, probabil că nu vom putea stabili, juridic, o culpă a ministrului de Interne. Numai că această împrejurare a dezvăluit un abuz de putere săvârşit de către acesta: utilizarea fără drept a unui dispozitiv de însoţire. Desigur, odată cu plasarea personajului în centrul atenţiei publicului au ieşit la iveală şi alte abuzuri : faptul că obişnuia să se deplaseze însoţit de maşinile cu girofar ale poliţiei în tot felul de situaţii care nu reclamau aceasta (de exemplu, la nunţi); că angajase pe post de consilier o tânără a cărei singură competenţă concretă (era să scriu “palpabilă“) era funcţia deţinută în organizaţia de tineret a UNPR.
Mai mult, abuzurile continuă, căci comunicatele vagi şi contradictorii ale Poliţiei, precum şi întârzierea transmiterii către procurori, de către aceeaşi instituţie, a unor informaţii nu pot fi separate de faptul că cel în cauză este şeful ierarhic. S-ar putea spune că toate astea-s mărunţişuri. Că asemenea abuzuri sunt monedă curentă în politica dâmboviţeană – şi, din păcate, e greu de contestat. Atunci când ziarista Emilia Şercan a dezvăluit plagiatul evident din teza de doctorat a generalului, indignarea publică a fost departe de cotele actuale – ca să nu mai vorbim că, după obiceiul pământului, Consiliul Naţional de Etică a infirmat existenţa unui plagiat (că doar pentru asta a fost creat).
La fel, când Sidonia Bogdan a publicat, în paginile acestui ziar, lista magistraţilor şi a şefilor de instituţii ale căror doctorate (în cea mai mare parte, plagiate la rândul lor) fuseseră coordonate de către acelaşi profesor Oprea, nimeni nu-i ceruse demisia. Dimpotrivă, preşedintele Iohannis cauţionase, prin prezenţa sa la o manifestare dubioasă, statutul de membru fondator al Academiei de Ştiinţe ale Securităţii Naţionale (adică academician, ce mai încolo-încoace) al aceluiaşi Gabriel Oprea. De ce nu reacţionăm (sau o facem fără prea multă convingere) atunci când este dovedit furtul comis de către un politician şi o facem abia atunci când abuzul este asociat unui eveniment tragic? Întrebarea e retorică – reflexele democratice nu ne sunt consolidate, reacţionăm doar la efectele acute, nu şi la cauzele evidente. Avem numeroase exemple din ceea ce numim “democraţiile consolidate“, unde descoperirea unor abuzuri “neglijabile“ (folosirea automobilului de serviciu pentru o nevinovată deplasare sau cheltuirea unei sume nesemnificative din banii publici în scop personal) duc fără ocolişuri la demisia din funcţia publică, dacă nu chiar la sfârşitul carierei politice.
Nu e vorba doar despre consolidarea reflexelor democratice la nivelul publicului, ci mai ales în rândurile elitelor politice. În cazurile invocate mai sus, în alte ţări iniţiativa demisiei vine în mod natural din partea persoanei vinovate, care e conştientă că nu va mai putea exercita în mod eficient funcţia publică, sau, în cel mai rău caz, din partea apropiaţilor politici, care ştiu că stigma îi va afecta la nivel de grup.
Dimpotrivă, în cazul inutilei coloane de însoţire a lui Oprea (inutilă, căci, după cum a recunoscut, deplasarea era în scop profesional, nicidecum urgent), reacţia colegilor de partid şi de Guvern a fost de natură tribală: neglijând evidenţa vinovăţiei au sărit în apărarea celui “de-al lor“ atacând pe toţi care i-au cerut demisia, acuzând interese duşmănoase şi ignorând evidenţa argumentelor.
Cel mai probabil, ascensiunea lui Gabriel Oprea va fi pentru moment întreruptă. Va suferi ceva daune politice. A mai făcut-o şi în 2004 când, după accidentul de la Mihăileşti, a scandalizat o ţară întreagă manifestând, drept unică preocupare, ştergerea urmelor sinistrului. Atunci a intrat într-un con de umbră, după care a revenit în forţă. Cât timp cei din jur îi sunt aidoma este probabil ca şi de această dată să se întâmple la fel.
