„Televiziunea are avantajele ei, dar aceste avantaje au dezavantaje şi printre ele este şi iluzia intimităţii. Reluările în slow-motion, prim-planurile, graficele cu statistici răsfaţă aşa de mult telespectatorul încât nu mai suntem conştienţi de ce pierdem. Şi o parte însemnată a ceea ce se pierde la televizor este fizicalitatea pură a tenisului de top, viteza cu care se mişcă mingea şi cu care reacţionează jucătorii.
Această pierdere e simplu de explicat. Prioritatea televiziunilor este acoperirea întregului teren, astfel încât telespectatorii să vadă ambii jucători şi geometria generală a punctului. Televiziunea alege deci un punct de vedere situat în spatele terenului, sus. Tu, telespectatorul, eşti sus şi te uiţi în jos spre teren. Perspectiva aceasta, după cum poate confirma orice student la arte plastice, “scurtează” terenul. Tenisul real este, până la urmă, tri-dimensional, dar imaginea de la televizor este doar bi-dimensională. Dimensiunea care se pierde (sau e distorsionată) este lungimea reală a terenului: viteza cu care mingea traversează această lungime nu este clară la televizor, dar este formidabilă live.
Poate vi se pare că sunt abstract sau exagerat, şi dacă este aşa, vă rog să mergeţi să vedeţi un turneu de tenis în persoană – în special pe terenurile cu tribune mai mici, în primele tururi, unde poţi sta la câţiva metri de teren. Vedeţi cu ochii voştri diferenţa”.
Acesta este un fragment dintr-un text scris de David Foster Wallace şi publicat în 2006, unul dintre cele mai bune eseuri despre tenisul contemporan scrise în ultimele decenii. Am ales să deschid cu acest citat pentru că ridică o problemă foarte importantă, aceea a diferenţei dintre tenisul văzut live şi cel văzut la televizor şi cum formează această diferenţă părerile consumatorilor de tenis despre jucători.
Citește articolul complet pe Treizecizero.ro.
