Există un bloc de locuințe, în Constanța, unic, probabil, în întreaga țară. Din camerele apartamentului poți admira nu mai puțin de trei cimitire: ortodox, evreiesc și musulman. Dacă locuiești la un etaj superior (este un bloc de 10 etaje), acestea ți se relevă în toată splendoarea lor. Evident, este de la sine înțeles, nu vorbim despre o zonă centrală, ci despre una relativ periferică. Am locuit aproape zece ani într-un astfel de apartament. La un moment dat ajunge chiar să îți placă liniștea care te înconjoară, cu excepția lătratului câinilor fără stăpân, care își cer porția de pomană de la cei care își vizitează persoanele dragi și pierdute. O cer, lătrând insistent, mai ales noaptea.
Acum vreo zece ani, când am cumpărat apartamentul, un broker căuta insistent să mă convingă să apelez la un credit în franci elvețieni. ”Îți permiți mai mulți bani așa și îți poți cumpăra ceva mai mare, mai în centru”. Nu vizitasem niciodată Elveția, nu văzusem niciodată o bancnotă în franci elvețieni. Am citit mult, am aflat că există riscuri asociate. Mi-a mai atras atenția ceva: brokerul, un amic, îmi spunea că îi merge atât de bine din vânzarea acestor credite încât nu mai știa în ce să investească profitul. Se gândea chiar să-și ia o mașină de epocă, gândindu-se că în timp îi va crește valoarea. Am ales, după ce am consultat ofertele multor bănci, un credit în euro. Cele în lei, pe care le voiam, pentru că primeam salariul în lei, erau prea scumpe.
După zece ani am învățat două lucruri: că un apartament cu vedere la trei cimitire se vinde greu, dar se vinde, și că probabil ar fi trebuit să iau un credit în franci elvețieni și să am un apartament mai mare, mai în centru. Legea conversiei creditelor în franci a trecut și este pe punctul de a fi promulgată. Dacă va fi, înseamnă că toată prudența de care am dat dovadă a fost inutilă. Ba dimpotrivă, a fost chiar păguboasă și că am făcut una dintre cele mai mari greșeli financiare din viață. În 2007, cursul leu-euro era de 3,31 (în data de 26 aprilie, de exemplu, conform Băncii Naționale a României). Acum este 4,50. Dacă nu mă credeți pe mine, iată ce scrie Cristian Hostiuc, directorul Ziarului Financiar: ”Din ianuarie 2006 şi până în 30 septembrie 2016, cei care au plătit cel mai mult au fost cei care au luat credite în lei, iar cei care au plătit cel mai puţin au fost cei cu credite în franci elveţieni, chiar şi cu această creştere a cursului francului elveţian de 73%. În cazul în care Parlamentul va aproba legea de conversie a creditelor în CHF la cursul istoric, cei care vor plăti cel mai mult în final, per total (2006-2035), vor fi cei care au împrumuturi în euro”.
Știu că pentru unii dintre noi, creditul în franci a fost singura modalitate să-și cumpere o garsonieră, să aibă o locuință modestă, dar proprie, să scape de chirie. Legea conversiei, așa cum a fost votată, nu pare deloc echitabilă. Pe de o parte, discriminează pe cei cu credite în lei și euro – mai mulți, mai păgubiți, dar mai puțini vocali și vizibili. Pe de altă parte, eliminarea plafonului pentru conversie dă naștere la o întrebare importantă: cui se adresează? Cu siguranță nu unui om obișnuit, căci acesta nu s-a înhămat la un credit de un milion de franci elvețieni.
Legea a trecut și am văzut că a fost prezentată ca o reușită inclusiv de liberali, de partidul de dreapta pentru care intervenționismul în mecanismele economiei de piață ar trebui să fie minim. Curioasă politica din România.
”Toți datornicii la bănci sunt egali”, acesta ar fi trebuit să fie sloganul după care să se călăuzească politicienii avizi de voturi în această precampanie. L-au transformat însă, exact ca în Ferma Animalelor: ” Toți datornicii la bănci sunt egali. dar unii sunt mai egali decât alții”. Și, cum spuneam, nu cred că au avut în vedere pe cei care și-au cumpărat garsoniere, ci pe cei care au vrut sa dea tunuri imobiliare.
Noi, cei cu credite ipotecare/imobiliare în lei sau euro, strângem din dinți și plătim în continuare la cursul zilei.
