Spre deosebire de predecesorii săi, noul preşedinte al ICR, Lilian Zamfiroiu, e, sub raport profesional şi cultural, nul sau, mai neutru, o non-entitate.
Despre foştii preşedinţi ai Institutului Cultural Român şi ai predecesorului instituţional, Fundaţia Culturală Română, respectiv Augustin Buzura, Horia-Roman Patapievici şi Andrei Marga (în ordinea cronologică a numirilor), s-au făcut, de-a lungul timpului, cele mai contradictorii aserţiuni. Pe rând şi din felurite motive şi de către feluriţi oameni de cultură, jurnalişti şi politicieni, ei au fost demonizaţi şi elogiaţi, târâţi în noroi (mai ales cel de-al doilea) ori ridiculizaţi (ultimul). S-a spus despre toţi că manifestă partizanate politice pentru puterea care i-a numit, că şi-au angajat la instituţie „oamenii“, că nu promovează în străinătate „adevărata“ cultură română, că sunt corupţi, că sunt incapabili, că sunt parte „a unei reţele“, că sunt dogmatici, dar şi că sunt minunaţi, buni manageri, că au avut realizări impresionante sau au planuri meritorii. Au generat, printre unii, entuziasme şi chiar – Patapievici – o demonstraţie publică de susţinere; printre adversari au inspirat pamflete, ironii, acuzaţii de trădare de ţară, înjurături. Li s-au cerut capetele de către adversari, iar când au fost maziliţi, toţi şi-au găsit apărători prin revistele culturale. Aveau toţi trei cariere intelectuale notabile îndărăt: aveau cărţi, erau „nume“ bine cunoscute în literatură, eseistică, filosofie – cu merite diverse –, oricum, câtuşi de puţin nu erau anonimi. În plus, mai ales doi dintre ei avuseseră cariere şi în administraţie, ultimul fiind nu doar rector la Universitatea „Babeş-Bolyai“, dar şi ministru al Educaţiei şi, mai recent, ministru de Externe, iar Patapievici fusese membru în boardul CNSAS. Pe scurt, „foştii“ – îngeri pentru unii, diavoli pentru alţii – au fost şi sunt „cineva“. Chiar şi adversarii lor trebuie s-o admită!
