De ce contează pentru România disputa Cameron-Junker?

Ce șanse are România să se regăsească într-o Europă federalizată? Semnalele nu sunt încurajatoare.

În principiu, un scor de 26 la 2 (rezultatul vo­tu­lui dinConsiliul European în favoarea de­sem­nării lui Jean-Claude Junker drept viitorul pre­ședinte al Comisiei Europene) ar trebui să lase puțin loc pentru comentarii. E o dovadă clară a eșecului de­mersului premierului britanic, David Cameron, de a bloca no­minalizarea acestuia. În afara Marii Britanii, doar Viktor Or­bán s-a aflat în final de ace­eași parte a baricadei. Re­zer­vele Londrei pleacă de la do­uă premise majore: 1) fostul premier al Luxemburgului, un birocrat european tipic, nu es­te persoana potrivită să conducă UE în ceea ce mulți consideră a fi cel mai critic moment din istoria sa; 2) mai important, maniera în care a fost desemnat marchează o abatere fun­da­mentală de la procedurile din trecut. Cotidianul Financial Times titrează: „o deplasare istorică de putere în interiorul UE în favoarea Par­la­mentului European“. Pentru prima oară de când există UE, liderii din țările membre au de­semnat un președinte al CE pe care nu l-au ales ei, ci le-a fost „livrat“ peste capul lor de grupul politic (PPE) care a obținut cel mai ma­re număr de voturi la ultimele alegeri euro­parlamentare.

David Cameron a descris momentul drept „o zi ne­fericită“ pentru Europa. „A fost subminată poziția guvernelor naționale, parlamentelor na­ționale, oferind noi puteriParlamentului Eu­ro­pean.“ O descriere împărtășită de un număr sem­nificativ mai mare de voci din Consiliul European decât ar lăsa să se creadă rezultatul votului. Deși l-au susținut pe Junker și An­gela Merkel, și pri­mul ministru suedez, Fredrik Reinfeldt, s-au grăbit să de­clare imediat du­pă încheierea votului că sunt gata să discute îngrijorările bri­tanice în ceea ce privește evo­luțiile viitoare din UE. Inclusiv ideea de a revizui tipul de abor­dare care a dus la no­mi­na­lizarea președintelui CE. Trebuie spus că spri­jinul Angelei Merkel pentru Junker a fost unul cu totul lipsit de entuziasm, între altele și da­torită faptului că ultimul nu este deloc un susținător al politicii de austeritate pe care ea a promovat-o, a venit destul de târziu și doar în urma unor presiuni interne considerabile în contextul complicat în care avem la Berlin o mare coaliție între creștin-democrați și social-democrați.

Citește continuarea comentariului în Revista 22.