Lumea are încredere în primarul Sibiului pentru că, spre deosebire de majoritatea politicienilor, a făcut lucruri care se pot vedea, iar orașul pe care-l conduce de 14 ani arată altfel decât celelalte: clădirile vechi au fost refăcute, Piața Mare a orașului poate concura cu orice alt loc din Europa veche, străzile sunt curate, multe școli din Sibiu sunt mai bune decât cele mai titrate din Capitală și tot mai mulți sibieni trăiesc ceva mai bine decât ceilalți români.
A devenit o atracție turistică pentru vestici și un loc de retragere pentru pensionarii occidentali, care-și cheltuiesc banii aici contribuind la prosperitatea orașului. Locuitorii Sibiului sunt mulțumiți de el, dar au tot felul de povești despre propriile-i interese și despre modul în care au prosperat primarul și ai lui o dată cu orașul, însă nimic concret nu a ieșit la iveală.
Klaus Iohannis arată și se poartă altfel decât ceilalți lideri, dar nimeni nu știe ce program are, cine îi sunt oamenii de încredere, cine îl consiliază și ce intenții are. Pentru liberali, el poate fi imaginea care să-i readucă pe alegătorii PNL la matcă, dar în interiorul partidului nu are mare susținere: este prea nou și prea puțin conectat la rețelele interne. A ajuns prea repede prea sus, ceea ce pentru oamenii vechi din PNL, care muncesc de 20 de ani pentru liberali, ar putea fi descurajant. Dar nu doar dilemele din partid l-ar putea bloca, ci și o mentalitate mai generală a electoratului și a sistemului.
În 2006, la concursul organizat de TVR pentru a-l desemna pe cel mai bun român, dintre primii doi clasați, Ștefan cel Mare și Carol I, preferatul publicului a fost, în cele din urmă, bărbatul de stat neaoș. Despre el știu românii din cărțile de istorie că s-a bătut cu turcii ca un viteaz, că a construit multe biserici și mănăstiri și că a devenit Sfânt, chiar dacă nu a făcut nici o minune. Bun băutor, mare crai, dar în același timp evlavios – iată ce le place românilor.
Despre Carol I se știe mai puțin, deși este arhitectul independenței și modernizării țării, dar oricum tot un domn străin rămâne. În urma lui au rămas drumuri, căi ferate și universități.
Nu e vorba despre o comparație reală între cei doi, ci despre percepția publicului, despre mentalitatea și despre prejudecățile care domină încă electoratul român. Naționalismul a fost cultivat înainte de 1989 de regimul Ceaușescu și a continuat să fie folosit de liderii politici în toată istoria noastră recentă din ultimii 25 de ani. La școală și la televizor, și tot mai mult pe internet, ortodoxismul și naționalismul sunt prezente sub diverse măști.
E adevărat că cercetările de tip Etnobarometru arată că germanii din România reprezintă cel mai influent grup, după români (cu toate că numărul lor este de sub 100.000), și că neamțul este sârguincios, chibzuit, onest și rațional, sau cel puțin așa arată portretul făcut de români în sondajele de opinie, dar acest lucru nu înseamnă că este mai bun decât românul. Stereotipurile lucrează în ambele sensuri.
De 25 de ani încoace, niciodată un minoritar nu a făcut parte din Consiliul Suprem de Apărare a Țării și nu a ajuns într-o poziție de vârf în Ministerul de Externe sau în interiorul serviciilor secrete. Dacă ne vinde țara? O temere care ar putea persista nu doar în sistemul bine cimentat al instituțiilor de stat, ci și în mintea alegătorilor.
