14 C
București
luni, 6 mai 2024
AcasăSpecialNatură sau aventură?

Natură sau aventură?

Recentele inundații din sudul țării readuc în minte o problemă veche de când lumea, parcă. Cea a raporturilor omului cu natura. Ele nu sunt nici depășite, după cum se vede, nici secundare. Ba chiar dimpotrivă.

Din când în când, ba prin ploi abundente și alunecări de teren, ba prin revărsări de ape, ba prin omucideri datorate animalelor sălbatice al căror habitat tradițional a fost invadat, ba prin furtuni covârșitoare, ori, și mai rău, prin răsturnări climatice – abia am depășit o iarnă exagerat de blândă, foarte atipică – natura participă la jocuri cu forță persuasivă, înfățișându-se ca o zeitate capricioasă și mânioasă. Eforturile omului sunt, în asemenea condiții, speciale și, de bine, de rău, pagubele sunt acoperite. Dar problema rămâne, iar natura nu poate fi ignorată atâta vreme cât condițiile locuirii și ale traiului fizic nu pot fi trecute cu vederea, cel puțin pe dimensiunea materială de care, prin trupurile noastre, atârnăm.

Există, cum bine se știe, în dialogul omului cu natura, performanțe înregistrate încă din Antichitate. Unele dintre ele erau cunoscute și de români, încă dinainte de finalul sec. al XVII-lea. Oricum, în 1705, Dimitrie Cantemir nota în chiar debutul Istoriei ieroglifice ca pe niște începuturi mirabile vremurile când s-au pus „…temeliile Vavilonului … şi Semiramis într-însul raiul spândzurat (cel ce din şepte ale lumii minuni unul ieste) [s-]a sădi[t] şi Evfrathul între ale Asiii ape vestitul prin uleţe-i…” s-a pornit. Cu alte cuvinte, el reținea ca pe o înfăptuire extraordinară a omului întemeierea Babilonului unde Semiramida a reușit să disloce naturalul din făgașul său, transformând o grădină paradisiacă prin ridicarea ei artificială în alt mediu decât cel al nivelului de călcare, ridicând-o la înălțimea unor construcții etajate. Tot astfel, același autor continuă remarcând – mai degrabă aluziv – că nici Eufratul nu a curs mereu prin albia care l-a consacrat. Indiferent dacă în acest ultim caz el avea în vedere lucrări de amenajare mitice ori rodul eforturilor unor arhitecți și ingineri sistematizatori, asupra ordinii în care evocă acest alt fapt demn de admirație nu încape îndoială.

Timpurile prestigioase ale vechimii au înregistrat însă mai cu seamă uluitoarele amenajări ale tehnicii și științei egiptene care au condus la canalizarea Nilului, din care s-a tras întreaga prosperitate naturală a văii marelui fluviu, conducând la prosperitatea imperiului faraonic. Îmi amintesc de o discuție memorabilă cu învățatul istoric Albert van Goudoever din Utrecht în care, venind vorba despre asemenea confruntări ale omului cu stihiile, el a formulat întrebarea dacă nu cumva, mari eforturi de genul celui egiptean – sau al amenajărilor la fel de vechi întreprinse de diverși dinaști chinezi -, cărora, în mod firesc, li se pot asocia astăzi și succesele extraordinare ale Olandei în lupta cu apele mării și în canalizarea propriei țări, duc cu necesitate la dictaturi. Antichitatea părea să îl confirme pe istoric, dar exemplul Țării Lalelelor arată că știința managerială care însoțește astfel de stăruitoare încordări ale forțelor unui popor nu obligă la o conducere cu un pumn de fier, la duritate și inflexibilitate. Exemple cum sunt cele din Renașterea italiană, deja – mă gândesc la participarea lui Leonardo, de pildă, la edificarea sistemului de canale (navigli) cu care, la comanda ducelui Sforza de Milano, a înzestrat orașul, participând la strădanii mai vechi care au continuat și după răstimpul leonardesc -, arată că raporturile dintre dictatură și realizările de seamă în armonizarea naturii cu nevoile omului sunt neobligatorii.

La noi, în schimb, eforturile din timpul dictaturii de a îmblânzi natura prin sădirea și cultivarea unor păduri în Bărăgan, spre a stăvili viscolele devastatoare, prin împăduririle coastelor de dealuri spre a stabiliza pământul, prin acoperirea câmpiilor vaste cultivabile cu rețele de irigații, au fost reduse la nimic în cel mai scurt timp. Furtul instalațiilor începând cu anul 1990, tăierea sistematică de arbori, actele de vandalism colectiv sau individual tolerate de autorități ori în fața cărora acestea s-au dovedit neputincioase au adus astăzi România la vechile ei vulnerabilități. Nesupravegheată atent, natura își urmează nestingherită vechiul curs, revenind la deprinderile sale premoderne; accentuate, acum, și de schimbări climatice mai vaste.

Nu știu să se fi elaborat, deocamdată, vreo strategie de parcurs mediu și lung pentru a reduce costurile devastărilor naturale la noi. Într-un sfert de secol al veacului al XXI-lea nimeni nu pare să fi găsit puterea și imaginația măcar de a fi alcătuit un raport amănunțit, periodic sau anual, asupra celor ce se petrec la noi, corelând fenomenele diverse prin care impactul naturii asupra vieților noastre poate fi evaluat: de la prăbușirile de copaci sub trăsnet, în arealurile populate, peste mașini și oameni, până la viituri cu pierderi de vieți și până la ecloziunea unor generații și generații de patrupede stradale, care ajung să atace oamenii pe străzile orașelor.

Ar fi timpul ca guvernele și ONG-urile, diferitele forțe ale societății noastre să se pună pe treabă și în acest sector.

 

Ovidiu Pecican este profesor
la Universitatea Babeș-Bolyai

Cele mai citite

Căpitanul din filmul Titanic, Bernard Hill, s-a stins din viață la vârsta de 79 de ani

Vestea tristă a trecerii în neființă a actorului britanic Bernard Hill a îndoliat comunitatea artistică și fanii din întreaga lume. Bernard Hill, cunoscut pentru...

VIDEO. Mesajul transmis de Papa Francisc credincioşilor care sărbătoresc Paştele

Într-un mesaj plin de speranță și încredere, Papa Francisc a transmis un apel puternic la bucurie și pace pentru credincioșii care sărbătoresc Paștele în...

Ce salarii aveau cu adevărat Nicolae și Elena Ceaușescu

Așa cum bine cunoaștem cu toții, până în urmă cu mai bine de trei decenii și jumătate, România s-a aflat sub jugul dictaturii...
Ultima oră
Pe aceeași temă