Pentru rezolvarea dosarului sirian, marile puteri occidentale și Rusia vor trebui să treacă și testul implicării actorilor regionali care au jucat un rol în declanșarea și întreținerea acestei crize.
Recent, jurnalistul Alexis Feertchak se întreba în paginile cotidianului conservator francez Le Figaro („Poutine à l’ONU : vers un nouveau Yalta?“, 1 octombrie 2015), apropo de manevrele diplomatice ruso-americane desfășurate în marja Adunării Generale a Națiunilor Unite: oare cea de-a 70-a sesiune a Adunării Generale ONU a însemnat și conturarea unei noi înțelegeri de tip Ialta?, oare diplomația clasică a triumfat din nou, în defavoarea unei soluții adoptate într-un cadru multilateral, cu o largă participare a comunității internaționale? Desigur, aceste întrebări ne conduc la o problemă de filozofie a relațiilor internaționale contemporane, aceea a democrației instanțelor multilaterale și în primul rând aOrganizației Națiunilor Unite. Este știut că democrația în sânul ONU se oprește la Consiliul de Securitate, ai cărui membri permanenți – SUA, Rusia, China, Franța și Marea Britanie – dispun de dreptul de veto. În ciuda angajamentelor asumate, tema sesiunii Adunării Generale (Agenda 2030 pentru Dezvoltare Durabilă) a trecut în plan secundar, deși de îndeplinirea Obiectivelor Mileniului depinde rezolvarea multor probleme ale lumii contemporane, inclusiv criza refugiaților (o mare parte dintre persoanele deplasate sau refugiate au ca mobil sărăcia). Și de această dată, atenția opiniei publice internaționale a fost atrasă de prioritățile marilor actori internaționali, deși dosarul sirian își merită în mod indiscutabil locul în discuțiile purtate la New York.
Citește continuarea textului în Revista 22.
