Eream încă marcat un pic la psihic de aventura cu furatul oii și internatul la spital, plus necăjit de șicanările de la Camera Deputaților ca să-l zgornească afară pe Valeriu Zgonea, pentru care aveam respectul pe care-l are orice om al muncii nu prea deștept față de alt om al muncii la fel de prost, dar care a găsit el o jmecherie și nu mai e om al muncii, ci om politic, gen.
Stând la pat, cum îmi recomandase doctorul tratamentul, că medicamente n-avea la spital ce să-mi dea, mi-a trecut așa un fel de paralelă prin cap între soarta lui Zgonea, ars de „fatigue”, și soarta lui Arthur Rimbaud, ars de „spleen”. La Rimbaud a fost simplu. El erea sătul de ăia deștepți printre care trăia și-a plecat să trăiască printre proști, dar săracul Zgonea? Dacă s-a săturat de colegii lui, unde naiba să plece, printre deștepți? Deci cam astea meditam eu lungit pe pat, de unul singur, că Zizi erea plecată la o vecină să vadă prima semifinală la Eurovision. Că vecina avea o nepoată care se dusese la Ruse cu un BMW furat din Germania să-l înmatriculeze cu numere de Bulgaria, gen. Și ca să nu stea degeaba cât îi înmatriculau ăia mașina înregistra de la Televiziunea bulgară emisiunea de la Eurovision și le-o punea și la români pe torrente.
Eram năuc de cap, că-n a doua zi de stat la spital la Focșani venise controlul de la minister și spălau infirmierii și femeile de serviciu cu dezinfectant Hexi Pharma pe jos din trei în trei minute. Stăteau un pic, experții luau probe, iar spălau cu dezinfectant. Iar probe, iar spălat pe jos. A treia zi n-am mai rezistat și-am plecat pe semnătură de-acolo. Noroc că n-a fost vreun caz mai grav, de operație, că anesteziștii și chirurgii n-ar fi avut cum să opereze, tot timpul țopăiau pe dușumele ca să se ferească de mopuri, săracii. În fine, tot stând în pat mi s-a făcut foame, am vrut să mă ridic din pat să-mi iau ceva de mâncare, dar mă simțeam așa de obosit că numai am schimbat punga de la perfuzie. Cred c-a fost prima oară când am înțeles exact versurile pe care le spune Luceafărul, când se duce la Demiurg, care, cum l-am perceput eu, era un fel de Arsenie Boca, dar mai atotputernic un pic, și-i zice „și din repaos m-am născut, mi-e sete de repaos”.
Mi-erea o sete de repaos de nu pot să v-o descriu, dar cum pe repaos nu-l poți bea nici metaforic, am luat sticluța de țuică și-am pus trei țâșnituri de câte 50 de grame în perfuzie. Tocmai atunci îl văd cum intră în casă val-vârtej pe Relu Butuman, care poate vă mai aduceți aminte că-mi venea un fel de rudă, din cauză că voise el să se însoare cu o verișoară de-a mea, care până la urmă se măritase cu un unchi de-al lui.
– Hai noroc, nea Titi, și să-ți dea Dumnezeu sănătate în ambulator! Nu vreau să te îngrijorez, dar am auzit că scoate formația Taxi alt videoclip cu iubirea de lemn și mi-e c-o să se enerveze Atotputernicu’ și o să înmulțească spațiile mici pentru ăștia de trage să moară, cum ești matale.
Nu știu dacă v-am spus, dar Relu Butuman are un talent de a scoate imagini plastice din cele mai elastice situații, gen. Dacă aș fi secretar de stat la Ministerul Învățământului, pe el l-aș pune să facă ilustrațiile la ciocnirea bilelor la manualul de fizică de clasa a noua. Ca să-l buimăcesc un pic, i-am băgat în viteză două versuri din Rainer Maria Rilke, care, din ce știu eu, a fost cel mai mare poet băiat cu trei nume, dintre care cel de mijloc erea de fată:
„Cine, dac-aș striga, m-ar auzi din cetele îngerilor? Și dacă unul m-ar lua, deodată, pe inima lui, aș muri din cauza prezenței prea tari / Căci frumosul nu-i nimic altceva decât începutul sfârșitului, pe care-l admirăm atât de mult pentru că, nepăsător, din dispreț, nu ne ucide”.
Ca să zic așa, pe stil de cinema anglosaxofonic, pe asta n-o văzuse venind, gen.
Așa o emoție de puternică l-a cuprins auzind versurile, că mi s-a părut că aud cum ceva s-a rupt în el, exact ca la un Fiat Chroma din 1995, când treci cu el peste o gură de canalizare la care i-au furat hoții de fier vechi capacul.
– Nea Titi, iartă-mă, dar nu mai pot suporta! Află că eu ți-am furat oaia!
Ce să zic, pe asta n-o văzusem eu venind. Nici atunci, pe întuneric, deci la nivelul faptic, nici acum pe vorbe, deci la nivelul ideatic, gen.
– Păi, de ce, Relule?, întreb eu, mai mult decât mirat.
– Ca să fur și eu ceva la viața mea, măcar o dată. Că m-am înscris și eu să candidez la alegerile locale de consilieri la Primărie și voiam să văd dacă sunt potrivit pentru munca de funcționar public.
La mărturisirea asta am fost așa de mișcat de cât de idealist este Butuman, că n-am putut decât să mormăi niște versuri din Luceafărul lui Eminescu, care mi-au venit în cap, prin surprindere: „Tu vrei un om să te socoți / Cu ei să te asameni? / Dar piară oamenii cu toți/ S-ar naște iarăși oameni”.
Și-n liniștea care s-a lăsat în încăpere, numai ce văd cum se dă ușa de la intrare de perete și dă buzna înăuntru parapsihopatul Korceaghin. Avea părul vâlvoi, ca al lu’ Remus Cernea când își trimite delfinii la școala de înot, și ochii roșii, ieșiți din orbite, ca vedeta pop Delia, când îi zice lu’ maică-sa că-i beată. Ia el de pe masă o pungă de perfuzie, o bea pe toată dintr-o suflare și zice:
– Dobri vecie! Am auzit că vorbeați de poezie și-am venit să vă întreb o chestie care mă macină psihologic din clasa a opta. Ce a vrut să spună marele nostru poet Eminescu cu versurile din Scrisoarea a II-a: „De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?”.
Ca să fim mai exacți, Korceaghin a spus versurile cam așa: „De ce, pana mea? Rămâne în cerneală? Mă întrebi?”.
După ce față avea, mi-am dat seama că văzuse de curând emisiunea „În puii mei” și-l derutase sensul de acolo și la expresia cu pana. Așa că m-am apucat să-i explic că sensul la expresia „pana mea”, pe vremea lui Eminescu, era altul decât în ziua de azi. Și l-am văzut cum s-a liniștit dintr-odată. Ce-i drept, dacă Eminescu folosea în Scrisoarea a II-a sensul din ziua de azi pentru pana lui, ar fi fost mai mult decât ciudat ca ea să rămână în cerneală. Ca să nu mai spun cum naiba ajunsese cu ea acolo, de-și mai punea și întrebarea dacă să rămână cu ea în cerneală sau nu.
Ca să vedeți unde se poate ajunge dacă nu păstrăm cuvintelor sensul lor original. Și ca să vedeți ce nenorociri pot să iasă dacă bei prea mult și nu ții forța poeziei sub control.
Cu stimă, Titi Smeureac, cioban freelancer
